Mai întâi cifrele: a totalizat până acum, acasă şi peste graniţă, 301.600.000 de dolari (sursa www.boxofficemojo.com). Rulează deja în 13 ţări, dar a fost vândut în vreo 50. The Weinstein Company (care a lansat cariera recentelor The King's Speech şi The Artist) l-a achiziţionat nu doar pentru distribuţie în ţările de limba engleză, Scandinavia şi China, dar a cumpărat şi drepturile pentru un remake american. (Cine ar putea fi în rolurile principale? Poate Dustin Hoffman şi Chris Rock - asta ca să fie cât mai previzibil).
În Franţa, unde a fost lansat în 2 noiembrie 2011 (din păcate pentru Radu Mihăileanu, în acelaşi timp cu Izvorul femeilor / La source des femmes) a devenit în doar nouă săptămâni al doilea mare succes de public din toate timpurile, după comedia Bienvenue chez les Ch'tis, din 2008. Până la sfârşitul anului, făcuse 166.126.377 dolari, tronând peste un top ticsit de producţii americane.
În 10 ianuarie 2012, filmul a mai bătut un record, petrecând 10 săptămâni consecutiv în fruntea box office-ului francez. El se află acum şi în fruntea topurilor din Germania, Spania, Italia, Belgia şi Elvetia, ţări unde a intrat ulterior. În SUA va intra în 25 mai 2012, iar în România mai devreme, în 20 aprilie 2012, fiind distribuit de MediaPro Distribution.
Dramedie despre prietenia dintre un miliardar tetraplegic şi un negru sărac, Intouchables n-a avut o carieră festivalieră spectaculoasă, deşi a fost totuşi selecţionat şi premiat la Tokyo, San Sebastian şi Namur. Dar este filmul care i-a luat faţa celuilalt mare film francez din 2011, The Artist, care a reuşit în februarie 2012 performanţa de a deveni primul film din Hexagon distins cu Oscarul pentru cel mai bun film.
Lansat în 12 octombrie 2011, The Artist a strâns între graniţe 26.280.646 de dolari, adică de vreo şase ori mai puţin decât Intouchables. Faptul că faima încă îi creştea în 2011 după principiul bulgărelui de zăpadă (asta a fost strategia agentului de vânzări, Wild Bunch) nu spune, de fapt, nimic.
Oricat de memorabil pentru istoria filmului, The Artist a fost pus la podea de Intouchables, care e o comedie populară plină de clişee, dar cu o poveste umană, nepretenţioasă, şi doi actori plini de vervă - François Cluzet şi, mai ales, Omar Sy, deja celebru în Franţa pentru duo-ul Omar şi Fred şi pentru serialul TV Service après-vente des émissions de pe Canal+.
Omar Sy, care între timp i-a suflat lui Jean Dujardin Césarul pentru interpretare (ce afront! - Dujardin a luat Oscarul pentru rolul din The Artist) a devenit a treia personalitate preferată a francezilor după Yannick Noah şi Zinédine Zidane. Dar nu doar râsul lui sănătos a săltat filmul în topuri.
Poveste reală cu accente populiste
Construit pe o intrigă simplă de doi cineaşti exersaţi până atunci în comedii nepretenţioase, Intouchables e inspirat din cazul real al unui miliardar ajuns la 42 de ani în scaunul cu rotile după un accident de parapantă.
Deprimat şi izolat în turnul lui de fildeş - "de neatins" nu doar din cauza handicapului fizic, ci şi a banilor, Philippe (eroul real se numeşte Philippe Pozzo di Borgo) ajunge să se împrietenească cu un îngrijitor senegalez pe nume Driss (în realitate acesta era arab şi îl cheamă Abdel Sellou) pe care îl angajează full-time.
Filmul evoluează ca un basm feel good unde comedia şi drama se întrepătrund, dar, deşi vizitează de câteva ori suburbia unde trăieşte Driss, nu aprofundează problematica socială. Se mulţumeşte să pună faţă în faţă două tipuri de handicap şi să le permită celor două lumi să se modifice una pe cealaltă prin simpla atingere.
Faptul că suntem anunţaţi încă de la început că filmul e bazat pe realitate e un tertip de efect, deşi revista Les Inrockuptibles a fost de părere că cele câteva cadre de la final cu adevăraţii eroi (care în 2004 au fost eroii documentarului A la vie, à la mort) ne fac să ducem lipsa unei poveşti autentice despre viaţa lor în locul unei comedii feel good.
RFI se întreba la un moment dat: "Cum explici un asemenea succes fenomenal într-o ţară confruntată cu şomajul şi criza economică?", dar răspunsul era inclus în întrebare. Poate că succesul filmului se datorează şi faptului că le permite milioanelor de francezi lipsiţi de perspective să petreacă prin delegaţie o scurtă perioadă ca-n rai - să locuiască într-un palat şi să conducă un Maserati Quattroporte cu Earth, Wind and Fire dat la maxim, sfidând şi ducând de nas poliţia.
Filmul sfidează autoritatea atât cât e necesar, dar are, în plus, şi un strat populist care şi el poate explica imensul succes de public - vezi scenele în care Driss, un om needucat, dă cu tifla culturii înalte - operă, pictura modernă sau muzica clasică. (Poate că nu la fel de multă lume va ţine minte şi reversul medaliei - Driss se va nărăvi pe urmă la pictură şi vă învăţa să citească).
Inegal construit, cu trimiteri la show-urile de televiziune (tot Les Inrockuptibles a spus că are "o tramă de telenovelă gen TF1 brodată de umor de pe Canal") şi mizând toate cărţile pe verva lui Omar Sy, filmul nici nu emite vreo pretenţie de a fi mai mult decât e.
Totuşi, au fost critici care au văzut mai multe în el, de pildă, Vincent Ostria care a scris în L'Humanité că "în spatele comediei populare se află o generoasă metaforă socială", lăudând "asocierea dintre Vechea Franţă, paralizată de privilegiile ei, şi forţa vitală a tineretului ieşit din imigraţie".
Variety a văzut în el o sămânţă rasistă
În SUA, unde filmul nu a ieşit încă, Variety a publicat o cronică semnată de Jay Weissberg care detecta în film o latură rasistă prin folosirea unei persoane de culoare folosite pe post de "maimuţă dresată (cu toate implicaţiile rasiste ale termenului) care să-i înveţe pe albii constipaţi cum să se distreze înlocuindu-l pe ringul de dans pe Vivaldi cu Boogie Wonderland".
Variety aminteşte şi de Coliba Unchiului Tom, întrebându-se cum va modifica The Weinstein Company filmul atunci când îl va aduce în sălile americane (conform contractului, acest lucru e posibil).
Interpretarea sociologică
Şi sociologii au sărit să interpreteze Intouchables şi succesul lui. Pe un blog de specialitate (http://descartesculture.wordpress.com) sunt elaborate mai multe implicaţii sociologice ale filmului. De pildă, el tratează despre raporturile de clasă, dar şi despre întâlnirea dintre două culturi, despre care a scris Pierre Bourdieu şi pe care se bazează multe filme, de la Boudu sauve des eaux la Pretty Woman.
O altă explicaţie trimite la un alt sociolog, Erving Goffman, autorul lucrării Stigmates - les usages sociaux du handicap, unde acesta susţine că viaţa socială se bazează pe interacţiuni de rutină (privitul, strânsul mâinii, salutul) care pot fi puse la încercare atunci când oamenii trebuie să interacţioneze cu o persoană cu handicap.
E citată şi lucrarea Vivre à corps perdu (1990) de Robert Murphy, care e jurnalul unui etnolog atins de o boală degenerativă şi care povesteşte cum, treptat, relaţiile sociale i s-au restrâns. Murphy scrie că, pe măsură ce era tot mai bolnav, paznicii de culoare de la universitate erau tot mai amabili cu el.
La un asemenea succes de public, probabil că implicaţiile sociologice şi psihologice devin mai importante decât valoarea în sine a filmului. Ascultând dorinţa adevăratului Philippe de a nu face din el o victimă, cei doi regizori au preferat, slavă Domnului, nu o melodramă gen Mar adentro, ci o comedie care uşurează greutatea unei asemenea cruci nu doar prin linia de bază a poveştii, dar şi prin glume de situaţie şi mici petarde fals răutăcioase.
Aşa e, de pildă, o glumă cunoscută în Franţa care a ajuns la noi pe filiera bancurilor cu Alinuţa şi a cărei poantă e savurată de Driss de mai multe ori în film.
Bancul întreg sună aşa: "- Mamă, pot să mănânc ciocolată? / - E în dulap, du-te şi ia-ţi. / - Dar nu pot, ştii că n-am mâini.../ - N-ai mâini, n-ai ciocolată!" ("Pas de bras, pas de chocolat!")
Poate că acest haz de necaz, venit pe fundalul unei crize care nu mai trece, e miezul care face din Intouchables, altfel un film oarecare, unul atât de popular.