Film Menu / aprilie 2012
Girl with the Dragon Tattoo, The
În cariera lui Fincher, tendinţa spre scenarii a căror temă tratează diferite forme ale psihopatiei, crime în lanţ inspirate de interpretări maladive ale Bibliei (sau ale preceptelor creştine) şi investigaţii tergiversate nu e ceva nou. Însă ce primează în filmografia lui nu este atât o tematică tributară filmului neo-noir, cât recurenţa unei estetici susţinute în principal de tuşe de un glamour întunecat, igrasios, uneori cu accente sângeroase, stilizat puternic în direcţia unei atmosfere lugubru-apetisante, dar foarte inteligent prins la limita dintre comercial şi arthouse.
 
Cel mai recent film al lui, readaptare a unui bestseller din trilogia Millennium a jurnalistului suedez Stieg Larsson, e un film care sintetizează aspectele stilistice de mai sus, regăsite dispersat în filme ca Se7en (1995), Fight Club (1999), Zodiac (2007) şi chiar The Social Network (2010). Prin comparaţie cu Zodiac, The Girl with the Dragon Tattoo e şi mai ambiţios ca anvergură narativă. Acesta cuprinde nu doar o anchetă ale cărei tentacule se întind pe parcursul a mai multe decenii (aici, un şir de crime interconectate precedate de altul mai vechi, pe o insulă), ci şi apropierea amoroasă dintre cei doi protagonişti uniţi de circumstanţe pentru a o rezolva.

Până a ajunge la miezul anchetei, la misterul fetei cu un dragon tatuat, filmul ne trece printr-o oră de acomodare cu jurnalistul Michael Blomkvist (Daniel Craig), aflat în plin scandal mediatic, a cărui viaţă e investigată în paralel de către hackeriţa Lisbeth Salander (Rooney Mara) pentru industriaşul Henrik Vanger (Christopher Plummer). Vanger îl angajează pe Blomkvist, căruia i se alătură Salander, să îi găsească nepoata dispărută în urmă cu patruzeci de ani. Dacă începutul lent şi segmentat vi se pare prea ambiţios (sau încurcat), e bine de ştiut că, pe lângă faptul că Fincher poate să păstreze un echilibru al relatării în ierarhia intrigilor adesea neverosimile, acestea, de fapt, sunt o variantă mult simplificată (triată) a materiei prime din roman. Totuşi, pentru cei care se aşteaptă la o rezoluţie uimitoare a anchetei, trebuie spus că, la fel ca în Zodiac, recompensa trebuie căutată în flerul cu care Fincher conduce investigaţia, nu în finaluri răsunătoare.
 
In cuvintele scenaristului Steven Zaillian (cunoscut pentru filme ca Schindler's List, Mission: Impossible, Hannibal sau Gangs of New York), versiunea scenariului lui nu e un remake după adaptarea suedeză eponimă din 2009, ci o reinterpretare personală a firului narativ din roman. Viziunea lui Zaillian se concentrează în mod deosebit pe reprezentarea eroinei Lisbeth Salander, ca o sumă de contradicţii care o fac să pară iniţial o apariţie eterată, vulnerabilă şi greu de temut în ciuda aspectului goth-punk androgin, o fetişcană dezorientată de care bărbaţii cred că pot profita uşor, dar capabilă de apărare feroce şi de cele mai perverse metode de tortură.
 
Dacă Zaillian a tăiat multe dintre excrescenţele romanului, se pare că a favorizat tocmai păstrarea unor secvenţe de cruzime faţă de care Fincher mustea de dorinţa de a le regiza. Punctul de fierbere al violenţei e plonjeul larg în care tutorele social al lui Lisbeth o leagă de pat şi abuzează de ea, plonjeu care aminteşte de un cadru din Se7en similar ca estetică, însă axat pe violenţă psihologică. În ciuda faptului că răzbunarea lui Lisbeth e un torent de perversitate care i-a deranjat pe spectatorii pudibonzi, Fincher motivează că intenţia acestui tip de secvenţă nu este de a arăta abjecţia ca pe un spectacol demn de chiuituri, ci de a sublinia certitudinea existenţei ei şi inerenţa la umanitate. Aceste secvenţe greu digerabile sunt, de fapt, cele care îi dau şansa (deşi posibil traumatică) lui Rooney Mara să expună un spectru mai larg al talentului ei actoricesc, şi fără de care estetica lui Fincher n-ar mai părea aici decât o rămăşiţă auctorială a filmelor precedente.
 
Faptul că producătorii au dorit ca filmul să fie turnat într-o locaţie din Suedia a făcut, pe de o parte, ca The Girl with the Dragon Tattoo să captureze în cadrul ei natural  atmosfera de dezintegrare a societăţii suedeze capitaliste prezentate în roman de Stieg Larsson. Pe de altă parte, engleza cu un puternic accent suedez a unora dintre actori (dintre care doar lui Stellan Skarsgård îi este justificată) nu poate suplini autenticitatea limbii fictiv vorbite, iar rezultatul sonor e neomogen. Pentru cei care au fost plăcut bântuiţi de coloana sonoră compusă de Trent Reznor şi Atticus Ross pentru The Social Network, s-ar putea ca micile găselniţe de Hollywood să nu mai conteze la auzul noului repertoriu ambiental, care la răstimpuri evocă urlete electronice de sub scoarţa îngheţată a pământului.

Regia: David Fincher Cu: Daniel Craig, Rooney Mara, Robin Wright, Stellan Skarsgard, Embeth Davidtz, Christopher Plummer, Joel Kinnaman

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus