Interviurile Festivalului Enescu: Ian Bostridge

Mie nu îmi place Ian Bostridge. Îmi asum afirmaţia, susceptibilă să mă umple de oprobriul unor purişti elitişti (rimă involuntară). Nu mă dau în vânt după repertoriul pe care îl abordează (am înnebunit vizionând Our Hunting Fathers de Britten ca să aleg câteva fragmente de exemplificare) şi, mai ales, nu îmi place vocea lui uscată, scurtă, ceţoasă. Paradoxal, iată ceva ce am în comun chiar cu... Ian Bostridge. Nici lui nu prea îi place. "N-am deloc soare în glas. N-aş putea niciodată să cânt muzică italiană. E lăudabil că, şi aşa, cu vocea pe care o am, am putut face carieră". Realism, bun simţ, pondere. Respect.
 
Îmi place Ian Bostridge-interlocutorul, vorbitorul, londonezul tipic, familistul convins, un pic rigid, un pic şugubăţ, un pic prea înalt, un pic prea slab, un pic prea intimidant de deştept. Tenorul cu background de cercetător, specialistul recunoscut la nivel internaţional în istoria vrăjitoriei, descendentul îndepărtat al lui James Joyce, titratul de la Oxford, ajuns, cu studiu şi paşi bine măsuraţi, pe scenele de operă şi de concert ale lumii.
 
Nu îmi place de Ian Bostridge pentru că zâmbeşte rar şi e foarte serios.
 
Îmi place de Ian Bostridge pentru că, atunci când zâmbeşte, o face la amintirea unor poveşti pline de delicateţe, precum recitalul Schubert de la Scala, colaborarea cu năbădăi cu Baz Luhrmann sau învăţămintele trase de la copiii săi.
 
Nu îmi place pentru că, din când în când, se uită la mine cu un aer confuz, ca şi când nu ar fi înţeles întrebarea sau ca şi când aş vorbi prostii.
 
Îmi place pentru că răspunde sincer şi, atunci când îl pun serios pe gânduri, îşi rotunjeşte buzele într-un "Gosh!" as British as you can possibly get.
 
Nu îmi place cum şi ce cântă, dar îmi place cum şi ce gândeşte. Discombobulated? Not at all. Gosh, you might want to see the show in order to understand magic! :)
 
TVR Cultural, miercuri 25 aprilie 2012, ora 17:15 / duminică 29 aprilie 2012, ora 16:15