În preambulul fără legătură cu acţiunea filmului, imigrantul Chang şi bătrânul lustruitor de pantofi Marcel Marx sunt martorii unui asasinat care are loc în afara ecranului. Convins că va fi învinuit ca de obicei, cu sau fără motiv, Marcel părăseşte locul faptei altuia, pronunţând mândru l'argent circule au crepuscule.
Cu toată abordarea sa stilizată, Kaurismäki e foarte aproape de real: Marcel Marx urmăreşte un reportaj tv despre taberele de refugiaţi africani mutate dintr-o parte-n alta de jandarmeria franceză. Subiectul imigranţilor ilegali e tratat prin intermediul unui copil, scăpat cu fuga din containerul păzit de jandarmi. Marcel Marx îl va ajuta pe Idrissa să treacă ilegal Canalul Mânecii, problematica socială şi acţiunea în sine fiind complementare (chiar pe alocuri secundare) spiritului epurat, în care Kaurismäki îşi conturează personajele. Deja în prima secvenţă unde apare ca soţie a lui Marcel, Kati Outinen se resimte în urma unei afecţiuni abdominale, prefigurând ameninţarea morţii ca sub-plot al prieteniei dintre Marcel şi Idrissa. Evenimentele au loc cu celeritate notabilă faţă de supra-psihologizarea obişnuită filmelor de autor.
Unul dintre multele delicii auto-referenţiale, personajul interpretat de Kati Outinen vorbeşte pentru prima dată franceză fetiş, după apariţiile finlandeze din Mies vailla menneisyyttä / Omul fără trecut (2002), Laitakaupungin valot / Lumini în înserare, 2004 sau segmentul Dogs Have No Hell din Ten Minutes Older: The Trumpet (2002). În locul unui conflict real, Kaurismäki preferă detalii savuroase: Jean-Pierre Léaud apare din umbră în rolul unui cetăţean pârâcios, înnebunit să-i raporteze la poliţie pe Marcel Marx şi pe Idrissa. Într-o distribuţie-ansamblu dominată de actori în etate, interpretul lui Idrissa, Blondin Miguel, se adaptează minunat stilulului sec, practicat de zeci de ani de Kaurismäki după modelul lui Robert Bresson, oferindu-şi replicile cu aceeaşi compunere interioară indiferentă la implicaţii emoţionale.
Unul dintre multele delicii auto-referenţiale, personajul interpretat de Kati Outinen vorbeşte pentru prima dată franceză fetiş, după apariţiile finlandeze din Mies vailla menneisyyttä / Omul fără trecut (2002), Laitakaupungin valot / Lumini în înserare, 2004 sau segmentul Dogs Have No Hell din Ten Minutes Older: The Trumpet (2002). În locul unui conflict real, Kaurismäki preferă detalii savuroase: Jean-Pierre Léaud apare din umbră în rolul unui cetăţean pârâcios, înnebunit să-i raporteze la poliţie pe Marcel Marx şi pe Idrissa. Într-o distribuţie-ansamblu dominată de actori în etate, interpretul lui Idrissa, Blondin Miguel, se adaptează minunat stilulului sec, practicat de zeci de ani de Kaurismäki după modelul lui Robert Bresson, oferindu-şi replicile cu aceeaşi compunere interioară indiferentă la implicaţii emoţionale.
Conflictul dintre Marcel Marx şi inspectorul de poliţie Monet e condus fără prea multă implicare de Kaurismäki. Probabil şi de aceea convenţia ironică a filmului suferă de lentoare în actul al doilea, provocând niţeluş ennui cu potenţialul de a împinge unele suflete tinere, fierbând de nerăbdare şi impuls sentimental cât mai departe de lecţia de integritatea oferită pe gratis de Aki. Regizorul finlandez pune mai mult accent pe replicile memorabile care susţin credinţele personajului principal, reflectându-le pe cele ale regizorului. Marcel îl învaţă pe micul Idrissa că există şi meserii mai bune decât cea de lustruitor de pantofi, însă că, pe lângă păstorie, aceasta e cea mai apropiată de popor şi singura care respectă preceptele predicii de pe munte.
În autobuz, în drum spre tabăra de refugiaţi din Calais, Marcel Marx o aude cântând pe Edith Piaf. Prin muzică, Aki Kaurismäki înnobilează secvenţele filmate simplu, stilizat. Judecând după indiciile artei plastice, el procedează ca Brâncuşi, cioplind şi îndepărtând orice componentă nenecesară mesajului esenţial. Acolo unde, prin regia epurată, emoţia conţinută e prea slabă, simfonismul compozitorului finlandez E. Rautavaara o subliniază; caracterul neoromantic, de respiraţie largă, generoasă, suplineşte momentele de regie "lipsă", în care emoţia ar fi fost în mod normal transmisă prin joc actoricesc accentuat sau detalii sensibile.
Odată ce Marcel reuşeşte să-l plaseze pe Idrissa la bordul unei şalupe spre Anglia, boala soţiei interpretate de Kati Outinen dispare ca prin miracol, însă nu unul religios. Găsindu-şi altă dată pantofi de lustruit pe picioarele unor preoţi, Marcel îi ascultă conversând expert, la o ţigară, despre înţelesul unui fragment din Evanghelia după Luca. Secvenţa aminteşte de furia anti-ecleziastă a lui Buñuel. Supremaţia solidarităţii împotriva oricăror alte sisteme de organizare - poliţie, biserică - e ideea conducătoarea a lui Kaurismäki. Cireşul de lângă casă înfloreşte, o faptă bună reflectându-se în sănătatea omului şi a naturii.
Mai mult decât eficienţa cinematografică, pentru Kaurismäki e importantă atitudinea personajului Marcel Marx. Aceea în care îşi petrece noaptea la Calais dormind afară, într-un scaun de terasă de pe trotuar, devenind apoi primul client al bistroului pentru cafeaua de dimineaţă. Situaţia imigranţilor e, de asemenea, mai urgentă pentru regizor decât conflictul protagonist-antagonist. Feţele imobile ale ilegalilor spun ceea ce un regizor chinuit ar exprima prin tumult interior şi agonia deciziilor luate în faţa unor adversităţi covârşitoare. Într-un interviu recent, Kaurismäki deplângea înăsprirea societăţii contemporane, în care n-ar mai putea, ca în tinereţe, să dispară o săptămână sau două din circuitul social, să-şi petreacă timpul în canale, în şanţuri, sub copertine de carton, practicând libera existenţă înăuntrul solidarităţii umane. Ar muri, pur şi simplu, de foame. Prin umor şi economie de mijloace, Kaurismäki transmite în Le Havre valori moral-sociale extrem de clare, cu diferenţe flagrante între bine şi rău, expresii simple, modele de alegere în faţa laşităţii sistemice.