Nu încerc să spun că J. Edgar - cel mai recent film regizat de Clint Eastwood - e intelectualist. Din contră, regia lui Eastwood accentuează efectele naraţiunii - eclerajul creaază contraste puternice vag înfricoşătoare, muzica ne semnalează cum să reacţionăm la monologul din off al lui Hoover, actorii "joacă" -, iar scenariul e oricum compus numai din răsturnări de situaţie. Are un protagonist cert - J. Edgar Hoover, care, la bătrâneţe, îşi dictează memoriile, arătate în film în flashback-uri - şi o serie de personaje secundare al căror rol principal e să-l pună în lumină pe Hoover. Spectatorii veniţi la film să-l întrezărească cu emoţie pe omul din spatele directorului FBI vor avea ce urmări.
În scenariul hiperdocumentat scris de Dustin Lance Black, J. Edgar Hoover e un personaj complex în tradiţia lui Charles Foster Kane. În tinereţe a fost un inovator - a organizat Biroul de Investigaţii într-o instituţie eficientă care supraveghează potenţialele ameninţări pentru guvern; el a aranjat ca infractorilor să li se ia amprentele şi agenţilor să li se dea arme. Scopul declarat al lui Hoover era să controleze pericolul comunist (în primul flashback din film, îl vedem căutând instinctiv indicii în faţa casei procurorului general, unde tocmai a explodat o bombă), dar a ajuns destul de curând să ştie tot ce mişcă: viaţa privată a politicienilor din Statele Unite îi era la fel de cunoscută ca viaţa politică ilicită. (Hoover a fost în funcţie între 1924 şi 1972, şi detractorii lui moderaţi spun că ar fi rămas în istorie ca un erou dacă s-ar fi retras în anii \'40. Din câte se pot deduce despre obsesia lui Hoover pentru aplicarea Legii, filmul pare să sugereze acelaşi lucru.)
Cum orice Kane are nevoie de un Rosebud, J. Edgar oferă două posibile explicaţii pentru excentricităţile lui Hoover: o relaţie homosexuală nerecunoscută cu consilierul său, tot necăsătorit, cu care lua prânzul şi cina în fiecare zi; sau influenţa patologică a mamei, cu care a locuit până la moartea ei, profund preocupate de buna-cuviinţă. Veţi spune că e melodramatic, şi sunt perfect de acord, însă speculaţiile nu îi aparţin doar scenaristului - cât a trăit J. Edgar Hoover, viaţa lui privată - foarte privată - a trezit suspiciuni.
Cea mai serioasă obiecţie la care e vulnerabil filmul e că se concentrează pe Hoover şi apropiaţii lui şi îi neglijează victimele. Faptele chestionabile ale lui Hoover trec în viteză. Dacă influenţa lui nocivă trebuia reprezentată ca într-un film hollywoodian - unde tot ce e important li se întâmplă eroilor şi nu există consecinţe neprevăzute -, se putea măcar ca în rolul comuniştilor persecutaţi să fie distribuite staruri; când dispăreau, spectatorii le-ar fi observat absenţa.
Pe de altă parte, dacă se poate face un film politic complex despre viaţa şi timpurile lui J. Edgar Hoover, J. Edgar oricum e departe de a fi un model. Ca demers evaluativ, nu e strălucit. Unde excelează, în schimb, cel mai recent film al lui Clint Eastwood e în ambiguizare - şterge liniile de demarcaţie între acţiunile lui Hoover, amintirile lui şi imaginea publică pe care şi-a creat-o singur (Hoover s-a îngrijit să fie văzut în compania unor actriţe celebre şi să fie reprezentat ca erou de benzi desenate, şi a aranjat ca James Cagney - actor hiperenergic specializat în roluri de gangster - să se reprofileze către roluri de agent FBI; toate trucurile PR-istice care l-au făcut mai popular sunt trecute în revistă în film, dar, nesurprinzător, vocea de narator a lui Hoover capătă un ton nostalgic numai când relatează acţiuni "concrete").
J. Edgar e un film brechtian - imposibil de "trăit" naiv -, nu doar pentru că nimeni n-ar crede că DiCaprio e, de fapt, Hoover (în fond, asta e o convenţie tolerabilă - Leo DiCaprio a fost căsătorit cu Kate Winslet în Revolutionary Road după ce a murit pentru ea în Titanic). Însă şi naraţiunea e subminată - de mai multe ori pe parcursul filmului, un personaj chestionează ce ne-a povestit mai devreme vocea naratorului; spre sfârşit, un montaj din cadre scurte completează câteva elipse discrete din secvenţele pe care le-am văzut, şi dintr-o dată faptele lui Hoover nu mai par aşa de curajoase.
Nu că orice fapt istoric ar trebui să fie o secvenţă de acţiune. Moştenirea lui Hoover e mai complicată. Există în film scene încordate în care pur şi simplu gândeşte ce n-ar trebui - de pildă, vrea ca proaspăt-remarcatul Martin Luther King să treacă înapoi în umbră. Lăsând la o parte psihologizarea standard, J. Edgar e un film biografic rafinat - îl umanizează pe Hoover transformând o figură marcantă a istoriei într-un participant confuz al ei.