Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Ray

Ray - Cîntînd în întuneric


Andrei Gorzo

Dilema Veche, februarie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cît de bun şi de interesant îşi poate permite să fie un film biografic hollywoodian (un biopic)? Viaţa unei persoane reale n-are cum să reacţioneze prea bine la tratamentul pe care-l recomandă seminariile şi manualele de scenaristică: înghesuirea în formatul aferent (constînd din trei acte: ascensiune, declin, revenire), operaţia de extragere a momentelor cruciale (care, odată extrase, par prea clare, prea uşor de decupat, prea direct interconectate), frecţiile menite să pună în circulaţie o pildă, un sens înălţător - toate astea riscă să înăbuşe viaţa aceea. (Mai ales frecţiile. Julian Barnes are dreptate să se enerveze, în Papagalul lui Flaubert: "Pentru Dumnezeu, doar viaţa ei nu-i o istorioară morală! Viaţa nimănui nu-i o poveste cu tîlc.")

Viaţa lui Ray Charles, aşa cum ne-o prezintă regizorul Taylor Hackford şi co-scenaristul său, James L. White, are o structură hollywoodiană exemplară: ascensiunea începe în 1950, cînd tînărul Ray, copil de dijmaşi din Florida, ajunge la Los Angeles, "acolo unde vine negrul să-şi deschidă aripile", şi după două ore şi jumătate, cînd filmul se încheie, sîntem tot într-un moment de suiş - anul este 1964 şi Ray tocmai şi-a învins dependenţa de heroină. Pentru ca efectul de înălţare să fie maxim, Hackford mai adaugă o secvenţă: momentul în care statul Georgia a făcut din "Georgia on My Mind" imnul său - o reparaţie necesară oferită artistului care-şi anulase cîndva un concert în semn de protest împotriva rasismului. Secvenţa asta vine după ce filmul propriu-zis s-a terminat şi funcţia ei de aducere-aminte putea fi preluată, cu mai multă eleganţă, de o simplă frază scrisă pe ecran; restul e frecţie hollywoodiană, bună pentru circulaţia Oscarurilor (vezi A beautiful mind, un alt biopic ce se încheia cu o mare festivitate - mai exact, cu o festivitate de premiere: membrii Academiei Americane de Film sînt oameni simţiţi de felul lor, dar un apropo subtil n-are cum să strice). Taylor Hackford (An Officer and a Gentelman şi The devil's advocate) nu e un cineast subtil. Într-o carieră ca a lui, dedicată în mare parte prefacerii rahatului în bici, Ray - un proiect personal, greu de finanţat, de care s-a ţinut timp de 17 ani - face notă aparte, dar conformismul hollywoodian, grija aceea de a ordona şi explica totul, a intrat adînc în metoda lui; se vede mai ales după emfaza cu care decupează experienţele cruciale din copilăria lui Ray - de exemplu, momentul în care eroul, rămas fără vedere la vîrsta de opt ani, începe să asculte. Strategiile astea pedestre nu au cum să-i aducă filmului prea mult respect din partea publicului sofisticat. Şi tocmai de-aceea merită subliniată respectabilitatea sa fundamentală.

Marele public va merge să vadă cum îl imită Jamie Foxx pe Ray Charles. E ceea ce se cheamă "un rol de Oscar", dar, în principiu, asta nu înseamnă altceva decît că e portretul unui artist important (primul motiv de Oscar), negru (al doilea motiv de Oscar), orb (motivul numărul trei) şi dependent de droguri (motivul numărul patru); nu înseamnă neapărat că este şi un portret interesant. Dar este, şi asta se datorează refuzului lui Hackford de a face curat în personalitatea lui Ray, de a păstra doar cele cîteva trăsături pe care Oscar le găseşte atrăgătoare. De exemplu, Foxx imită perfect zîmbetul radios al lui Charles, dar e şi meritul lui Hackford că, în cursul filmului, devine tot mai clar că zîmbetul acela are cel puţin la fel de multă legătură cu artele marţiale cîtă are cu prietenia; e ca un procedeu de dezarmare a adversarului sau ca un bliţ descărcat în ochii lumii. Hackford nu se lasă orbit; cu toată dragostea lui pentru erou, îşi ia distanţa de care are nevoie ca să constate cu cît sînge rece se desparte Ray de trecut - de firma Atlantic Records, unde a face muzică fusese pentru el totuna cu a fi între prieteni - , alegînd o mare companie unde a face muzică e totuna cu a face afaceri. E perioada marilor lui succese de public, a cîntecelor pe care le iubeşte toată lumea, dar ceva se pierde şi, cu toate că Hackford foloseşte entuziasmant piesa "Hit the Road, Jack!" (Ray nu e mai atent cu numeroasele lui amante decît e cu prietenii, şi cele trei femei din trupa lui se folosesc de textul cîntecului ca să-l trimită la dracu' în public), e aproape imposibil să nu resimţi pierderea. Asta pentru că filmul e o cronică atît de bună şi de clară a realizărilor lui Ray (ceea ce, dacă stai să te gîndeşti, e mai mult decît se poate spune despre multe portrete cinematografice de artişti).

Merită văzut numai pentru secţiunea dedicată începuturilor sale - un ropot uşor de secvenţe scurte, plasate în multe baruri din multe oraşe, care ne redau atît obscuritatea din care a ieşit Ray, cît şi efervescenţa muzicală pe fondul căreia şi-a definit propria voce.



 Toate articolele despre Ray


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Ray. Film de auzit, dar şi de văzut, Călin Stănculescu
 Oscar on My Mind - Ray, Andrei Creţulescu
 Ray, un teleplay pentru marele ecran, Mihai Fulger
 Ray. Povestea nerostită a vieţii lui Ray Charles, Distribuitor Ro Image 2000


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer