Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Sideways

Iluminare. Sideways


Andrei Gorzo

Dilema Veche, februarie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Doi prieteni, un scriitor şi un actor, se hotărăsc să petreacă săptămîna dinaintea nunţii unuia dintre ei călătorind cu maşina prin California şi participînd la degustări de vinuri. Pînă una-alta – pînă găseşte o editură dispusă să-i publice romanul de 751 de pagini –, scriitorul e, în mod oficial, profesor de engleză la un gimnaziu; şi s-ar putea ca asta să rămînă multă vreme de-acum înainte. Nu el e cel care în viitorul apropiat va fi bărbat căsătorit. Oh, nu, nu el. Nu în viitorul apropiat. La un moment dat dă semne că i-ar lua ceva timp – mult timp – numai ca să redevină capabil de a rămîne singur cu o femeie, după lăsarea întunericului, fără să cheme salvarea. A fost căsătorit – cu posesoarea unui gust inegalabil în materie de vinuri. După doi ani de la divorţ, încă-l mai pot încerca sentimente puternice – exprimate prin ceea ce se cheamă "telefonul beţivului" – la vestea că fosta soţie s-a recăsătorit. E chel, bondoc, frustrat: e un mare rol pentru Paul Giamatti.

Ce-i drept, n-ajunge niciodată atît de departe ca un alt mare erou de-al lui Giamatti, cel din American Splendor, care nu putea să se prezinte unei femei fără să modifice radical topul celor mai nefericite formule de agăţat din istoria omenirii: "Ar fi bine să ştii din capul locului că mi-am făcut vasectomie.". Dar ajunge să spună despre el însuşi: "Sînt atît de insignifiant că nici măcar nu pot să mă sinucid.". În acest context, primul lucru pe care-l remarci la prietenul lui, actorul (Thomas Haden Church), este că el e altfel. Foarte altfel. Nu e tot ceea ce înţelegem noi, criticii, prin cuvîntul "actor", dar e cool – într-un stil nu foarte diferit de al sublimului personaj titular din The Big Lebowski (filmul Fraţilor Coen), cu precizarea că el n-are nevoie de droguri ca să fie aşa. E blond, fălcos, cu ochii mici şi cu genul de surîs care ori reuşeşte să aducă întreaga lume în poziţia culcat-pe-spate-ia-mă-sînt-a-ta, ori n-are nici o noimă. Pentru moment, lumea largă nu pare dispusă să dea atenţie comenzii blînde din surîsul lui: a trecut ceva timp de la cele cîteva seriale TV ce constituie piesele de rezistenţă ale CV-ului său şi, în ultima vreme, exceptînd cîte o reclamă pe ici, pe colo, n-a mai prins mare lucru. Dar hocus-pocusul lui continuă să prindă la femei şi el e hotărît să exerseze toată săptămîna. Nunta anunţată e, desigur, a lui – lucru care merită amintit, dat fiind faptul că el tinde să-l uite. E ca un copil pe care nu-l lasă inima să iasă din magazin cu jucăria aleasă – trebuie să mai încerce cîteva. E atît de simpatic şi de netulburat (energiile fermentate, potopitoare, ale scriitorului se sparg în el ca într-un zid), încît poţi să ai un mic şoc spre final, cînd abia ieşit, nu chiar neşifonat, dintr-o aventură, el plonjează în alta, şi în graba aceea se întrevede ceva ce aduce a disperare – necesitatea de a umple urgent orice insterstiţiu din căptuşeala lui sexuală, căci cine ştie ce bau-bau ar putea să intre pe-acoloà

Sigur, un astfel de moment era de aşteptat. Am mai însoţit şi alte personaje de road-movie pe traseul ăsta; le cunoaştem obiceiul de a lăsa în urmă, la fiecare popas, cîte o fîşie din pielea falsă care i-a protejat o viaţă întreagă, ajungînd la destinaţie goi, conştienţi de ceea ce sînt şi, în cazurile fericite, împăcaţi cu asta. Dar ce personaje ştie să creeze regizorul-scenarist Alexander Payne!

Cunosc pe cineva care a văzut Election, filmul lui din 1999, de trei ori la rînd, comportament ce mi se pare mai mult decît rezonabil. Election era plin de observaţii deranjante despre tot felul de minuni ale naturii umane ce contribuie fie la succesul, fie la eşecul unei persoane (rămînînd la fel de puţin lăudabile şi într-un caz, şi-n celălalt), despre prăpastia, uneori fatală, dintre posibilităţi mediocre şi ambiţii scăpate din lesă. Dar atît de mare (şi nealterată de mizantropie) era plăcerea autorului de a-şi descrie personajele, încît ciocnirile lor de pragul de sus, faulturile reciproce şi căzăturile reuşeau să transmită ceva apropiat de – ei bine, de optimism. Cam asta se întîmplă şi cu Sideways. Sigur, nu e ceea ce înţelege Hollywoodul printr-un film "optimist": multe din aventurile prin care trec cele două personaje principale ţin de farsă (chiar de ABC-ul farsei: portofelul ce trebuie recuperat din dormitorul unei doamne, unde a fost abandonat la apariţia domnului), dar personajele suferă cu adevărat. Mediocritatea, semi-eşecul, plafonarea în aşa-şi-aşa – teme cu care cinematograful american mainstream nu mai ştie de mult ce să facă – sînt însăşi starea naturală a lumii lui Payne, oxigenul din plămînii personajelor.

Excepţională e arta lui de a aplica metodele farsei pentru a-şi testa şi purifica personajele, pregătindu-le pentru un fel de iluminare – pentru mulţi dintre noi, maximumul de iluminare pe care ni-l putem permite: OK, sîntem mai puţin decît ne-am fi dorit să fim, dar hai să ridicăm paharul pentru puţinul ăla şi apoi hai să-l lăsăm să-şi vadă de rostul lui – o fi avînd el unul.



 Toate articolele despre Sideways


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Sideways, Răzvan Redka
 Dry Muscat - Sideways/In vino veritas, Andrei Creţulescu
 Love Payne - Sideways, Alex. Leo Şerban
 Vinul sau viaţa - Sideways, Mihai Fulger


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer