A fost odată ca niciodată, în anii '60, un tânăr medic pediatru care primeşte repartiţie la Palilula, oraşul care-i va fi, deopotrivă, paradis şi infern, locul în care oamenii privesc cu melancolie la vremurile de aur ale tinereţii lor şi iau în râs orice gest autoritar din partea activistului comunist local. Palilula este oraşul în care disecţiile sunt privite ca spectacole obişnuite, este locul în care oamenii trăiescîntr-o veşnică petrecere şi sunt încremeniţi în poveşti pe care le repetă şi de care se amuză la infinit. În oraşul în care nu se mai nasc copii, adulţii se joacă de-a trăitul, într-o naturală comuniune cu animalele şi morţii. Palilula este locul în care normalitatea nu mai poate fi măsurată, iar fabulosul este perspectiva comună.
Undeva la Palilula, debutul cinematografic al regizorului Silviu Purcărete, descoperă o lume construită din frânturi de realitate atinsă de fantastic, pe care memoria unui povestaş le reordonează. Pentru o astfel de lume, povestitorul Purcărete avea nevoie de un spaţiu unic, în care să se dezlănţuie forţele imaginarului, cu personaje care pendulează între fermecător şi grotesc. În proiectul iniţial, filmul ar fi trebuit să se desfăşoare într-un spaţiu deja existent, însă în prospectările pe care le-a făcut regizorul Purcărete, alături de producătorul filmului, Tudor Giurgiu, Palilula ideală n-a fost de găsit. Istoria recentă a acoperit o lume a anilor '60, când este plasată povestea, şi, în afara câtorva frontoane, colţuri de casă, frânturi de arhitectură, nu se putea folosi nimic. După câteva spitale şi unităţi militare, un conac de lângă portul Cetate părea locul ideal, însă costurile pe care le-ar fi presupus nişte construcţii suplimentare depăşeau cu mult bugetul posibil.
Unul dintre scenografii filmului, Dragoş Buhagiar, a găsit o hală dezafectată de 10.000 de mp în fostele uzine Republica, un spaţiu pe care, împreună cu scenograful Helmut Stürmer, l-au transformat în oraşul de provincie Palilula. Trenul care îl aduce pe tânărul Serafim în oraşul fără ieşire circulă pe o şină pe care hala o avea în dotare. În rest, totul este o invenţie: alimentara din bezna sărăciei, în faţa căreia se întinde un şir de oameni în aşteptare, holurile spitalului, în care pacienţii sunt sănătoşi şi medicii sunt bolnavi, camera tânărului, în care cărţile pe care n-a mai apucat să le citească vreodată ţin loc de pernă şi scaune, balta în care 200 de broaşte au făcut figuraţie cu succes pentru sărbătoarea de 23 August sau Sf. Bartolomeu, în funcţie de afinităţile fiecăruia. Tot inventată este şi morga care tronează cumva ca piesă esenţială în drumul dinspre viaţă către moarte, dar care la Purcărete va funcţiona invers şi va deveni locul luminat, asemenea unei sere, în care viaţa este conservată.
Fără comparaţii triviale, filmul lui Purcărete te duce din când în când cu gândul la barocul lui Peter Greenaway sau la cadrele formale şi smintelile din Dogville, al lui Lars von Trier.
Invenţia lui Purcărete încapsulează două esenţe tari, melancolia şi imoralitatea, pe care nişte personaje trasate în linii mari, culori pestriţe şi accente picareşti le trăiesc într-o realitate ambiguizată şi decorată cu simboluri şi bizarerii. În fapt, sunt două invenţii, una care o conţine pe cealaltă sau care o dezvoltă pe cealaltă. Oraşul inventat de Purcărete conţine istoria inventată de povestaşul Serafim. Sau povestea lui Serafim construieşte oraşul lui Purcărete. Ambele variante sunt valabile. În oraşul în care totdeauna e noapte, la un moment dat se aşterne lumina zilei şi, odată cu ea, cele două invenţii devin una singură. Astfel, povestea inventată din oraşul inventat rămâne să îşi găsească noi povestaşi printre spectatori, pentru ca moştenirea să nu fie îngropată în uitare, iar realitatea să nu mai fie sufocată de plictis şi mizerie.
... Şi v-am spus povestea aşa!
Ce e Palilula? Din argumentele regizorului Silviu Purcărete:
Palilula nu e nicăieri, adică e pretutindeni.
Este o mică insulă din câmpia valahă, compusă din pulberea unei planete îndepărtate.
Acolo, legile fizicii terestrenu sunt chiar atât de riguroase.
Acolo, nu se ştie prea bine dacă oamenii mint, visează sau trăiesc cu-adevărat.
Precum în Îngerul exterminator, în Palilula se poate intra, dar de ieşit nu se mai poate.
Acolo, îngerul exterminator se numeşte imoralitate şi melancolie.
La Palilula, animalele (broaşte sau ţapi) mint şi delirează ca şi oamenii, cu care de altminteri coexistă într-un spirit de solidaritate fraternă.
La Palilula morţii sunt la fel de petrecăreţi ca şi viii, gureşi şi beţivani.
La Palilula, niciun aparat conceput de un spirit uman, civilizat, nu poate funcţiona. Cât despre ingineria locală, ea sfidează orice raţionament.
La Palilula nimeni nu munceşte, dar toţi îşi umplu burdihanele.
La Palilula nu se naşte niciun copil. La Palilula, tineri sau bătrâni, adulţii nu au trecut de pragul copilăriei; Palilula este un teren al jocului tardiv.
Palilula este Infernul cu miros de Paradis.
Palilula este Paradisul mistuit de flăcările Infernului.
Citiţi scenariul filmului Undeva la Palilula, un volum publicat de Editura LiterNet.