Călătoriile lui Gulliver de Silviu Purcărete în 3 paragrafe - FITS, 2012

Unul dintre cele mai aşteptate spectacole din selecţia oficială a ediţiei din 2012 a Festivalului Internaţional de Teatru Sibiu a fost Călătoriile lui Gulliver, o serie de exerciţii scenice coordonate de regizorul Silviu Purcărete într-un spaţiu oniric al poveştii, unde decoruri monumentale şi personaje himere înghit necesitatea spectatorului de concret şi spaima de a fi martor, chiar şi numai pe durata spectacolului, la plăsmuirea unui univers care contravine tuturor normelor şi principiilor mundane atât de confortabile minţii umane. FITS 2012 i-a dedicat regizorului român mai mult spaţiu şi mai multă atenţie decât s-au bucurat alţi regizori / alte spectacole, regizorul Silviu Purcărete fiind prezent în această ediţie cu mai multe spectacole: O furtună, Faust şi Călătoriile lui Gulliver şi lungmetrajul Undeva la Palilula, debutul său în cinematografie.
 
Călătoriile lui Gulliver este o propunere inedită a regizorului pe scena Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu după romanul lui Jonathan Swift. Spectacolul e rezultat al unui proiect cultural care se întinde pe mai mulţi ani şi urmează să fie prezentat în perioada 17 - 20 august 2012 în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Edinburgh, acolo unde în 2009, după reprezentaţia spectacolului Faust, Silviu Purcărete a fost numit cel mai ofertant şi interesant regizor din România. Călătoriile lui Gulliver este un spectacol încă în stadiu de lucru, cele două reprezentaţii din cadrul festivalului fiind mai mult nişte repetiţii-şnur, premergătoare mult aşteptatei premiere de la Edinburgh.

Deşi acuzat că spectacolele sale livrează o suită de imagini vizuale spectaculare, textul trecând de cele mai multe ori în plan secund, Purcărete se îndreaptă înspre o zonă cu siguranţă greu accesibilă acelora obişnuiţi cu formula clasică a spectacolului de teatru. În ultimele sale producţii, Silviu Purcărete recurge la aceeaşi formulă de abordare, dar de fiecare dată investighează şi bruschează coroziv limitele nescrise (prejudecăţi superflue) ale teatrului. Spectacolul nu mai este supus textului, ci emoţiei care în melanj cu fantezia luxuriantă a regizorului dau naştere unor producţii fabuloase care se simt, nu se ascultă.