iunie 2012
Festivalul TIFF 2012
Sîmbătă după-masă (3 iunie 2012), între două proiecţii, am ajuns în curtea Muzeului de Artă. Voiam să văd ce prostioare au mai pus în vînzare organizatorii TIFF în magazinul festivalului. În curte era pregătit un concert ce avea să aibă loc seara. Mandinga făcea probele de sunet. Ei bine, faţă de ceea ce am văzut pe scena Eurovision, unde Mandinga părea o trupă de măscărici, aici, situaţia a fost chiar impresionantă. Solista trupei nu are o voce memorabilă (nu e chiar Lhasa de Sela sau Shirley Horn), însă băieţii au improvizat cîteva zeci de minute la care am asistat cu plăcere.
 
Duminică dimineaţa a rulat The Killing al lui Stanley Kubrick, în cadrul secţiunii omagiale 100%. E un film esenţial al istoriei cinematografiei, unul dintre cele mai izbutite filme noir. E proiectul care l-a aşezat pe Kubrick între cei mai mari regizori de la Hollywood; prin felul în care lucrează cu aparatul de filmat şi prin modul în care montează şi narează povestea, cimentează un drum stilistic pe care vor păşi, ani mai tîrziu, Quentin Tarantino sau Paul Thomas Anderson. Dacă TVR ar relua difuzarea de filme clasice într-un program în genul Telecinematecii, atunci secvenţa de final a acestei pelicule, cea în care banii flutură prin aeroport, ar merita să fie parte dintr-un nou generic.
 
După Killing, tot la Arta, a rulat un documentar despre viaţa virtuală, Login 2 Life. Cu un subiect din care un David Lynch (apropo de reclamele sale la Playstation) e foarte probabil să fi construit un film extravagant şi copleşitor. În urma unui accident de maşină, un domn de vreo treizeci şi cinci de ani rămîne paralizat de la gît în jos. O doamnă de vîrsta a treia reuşeşte să păşească numai cu eforturi uriaşe şi ajutată de cadru. Un cuplu de vîrstă medie, care are copii măricei, construieşte secvenţe sexuale pe care le vinde în cadrul Second Life pentru a fi folosite de utilizatori în propriile jocuri sexuale virtuale. Un domn din Franţa se bucură de succes în cadrul comunităţii online World of Warcraft, unde a creat un avatar care a ajuns să fie integrat în ultima platformă a jocului, cea vîndută ca joc pentru console şi PC. O echipă de tineri suedezi luptă pentru supremaţie în această comunitate. Unii se bucură de acest surogat de realitate, fiindcă o alta nu le este accesibilă, alţii reuşesc să îşi cîştige un trai decent din activitatea întreprinsă în cadrul acestor lumi. Pînă la un punct, cîtă vreme cunoaştem istoriile persoanelor care îşi edifică existenţa în jurul acestor lumi virtuale, filmul e captivant. Apoi, însă - mai bine de jumătate din durata sa -, povestea se diluează, repetă aceleaşi imagini (din spaţiul virtual) şi se plafonează la suprafaţa (morală, ontică) a situaţiilor pe care le investighează.
 
Tot la Arta am văzut Les nuits fauves, un film de la finele erei clasice disco / depeche / king of pop, din care filmul se inspiră în acţiunile teribiliste pe care le înfăţişează, în isteriile personajelor prezente în poveste şi în banda sonoră care însoţeşte delirul amoros al personajelor. A fost o vizionare pasionantă, chiar dacă nu am crezut tot ceea ce se petrece în poveste şi chiar dacă, de multe ori, m-au făcut să zîmbesc puseurile melodramatice, extrem de calofile, ale personajelor. Jean are treizeci şi ceva de ani şi e prins între două iubiri, una faţă de persoane de acelaşi sex şi una faţă de Laura, o fetişcană pe care o întîlneşte la o probă pentru un rol într-o reclamă. Filmul întră în plină viteză în promiscuitatea homosexuală a Parisului, stăruie într-un ritm nebun pe drama pe care o trăieşte Laura (pasiune, gelozie, obsesie) şi sfîrşeşte într-un lament moralizator-amoros de zile mari, înfiorător de siropos. În mîna autorului Cyril Collard - în acelaşi timp şi interpretul lui Jean - toate îngredientele acestea leagă o poveste despre (homo)sexualitate care, în final, rămîne termen de comparaţie pentru istoriile de gen, aşa cum a fost, pentru referinţele sale, Midnight Cowboy, şi cum va fi Happy Together.

Am încheiat ziua cu a treia proiecţie din competiţie, la Victoria, Teddy Bear, realizat de Mads Matthiesen. Un film danez, cu o prezentare didactică, cu o istorie pe care o poţi anticipa, cu o dezvoltare cuminte, pe antiteze simpliste, reducţioniste. Un tip de treizeci şi opt de ani, culturist profesionist, uriaş ca înfăţişare, dar cu un suflet de şoricel blînd, are probleme în a-şi întemeia o familie. Trăieşte cu mama sa - care e scundă, foarte slabă şi drăcoasă, posesivă, e imaginea vie a prezenţei materne din Psycho -, care, într-o disperare psihanalizabilă, doreşte să rămînă singura femeie din viaţa fiului ei. El, cum nu are succes la fetele din preajma sa, urmează exemplul unchiului său, care şi-a adus o soţie din Thailanda.


0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus