Singurul moment în care frustrarea şi regretul se manifestă puternic este atunci când una dintre surori are o discuţie cu propria fiică. Intruziunile în intimitate, în ceva ascuns, sunt simţite ca atare nu atunci când este vorba despre cele câteva scene de sex şi discuţii despre fetişurile clienţilor sau obiecte sexuale, ci atunci când surorile mănâncă sau discută, acasă, în cadrul cotidian. Subliniază reversul referitor la prostituţie, atunci când sexul este spectacol, voyeurism, marfă, iar intimul se retrage în situaţiile obişnuite. Documentarul are de toate: puţin din amintirile triste, amestecate cu fotografii vintage din tinereţea celor două, tabieturile lor, momente din cotidian, cum decurge o zi de muncă, întâlnirile cu vechii prieteni şi aspiraţiile artistice. Se crează în acest fel un soi de echilibru care, aşa cum nu dramatizează excesiv, la fel, nici nu lasă ca totul să cadă într-un ridicol excesiv.
Continuând seria de evenimente artistice, recent am vizitat două din expoziţiile propuse de TIFF anul acesta, care au ca punct de interes filmul. Prima dintre acestea A.I. se concentrează pe ilustrarea conceptelor şi viziunii lui Kubrick asupra proiectului A.I. - Artificial Intelligence, reunind o serie din desenele pe care designerul Chris Baker le-a realizat în colaborare cu marele cineast. Lucrările au foarte multă materialitate, chiar şi atunci când este vorba doar despre schiţe. Pe alocuri seamănă cu ceva între un manual de instrucţiuni tehnice şi o bandă desenată. Din nefericire, panotarea a fost mai mult decât cuminte... de-a dreptul anostă şi a tăiat din magia şi culoarea imaginilor. Vorbind despre bandă desenată, mă tot gândeam că ar fi interesant să văd întreaga serie de desene ale lui Baker strânse laolaltă şi apoi să le compar cu lumea sau atmosfera filmului.
Dacă data trecută m-am plâns că începutul artistic a fost unul mai timid, expoziţia Spaţii Imaginate a lui Helmut Stürmer, de la Muzeul de Artă, mi-a cam furat ochii. Ea reuneşte o serie de imagini şi machete pentru piese de teatru şi film care înglobează fragmente din munca scenografului Helmuth Stürmer. Prima impresie a fost aceea a unui spaţiu supra-încărcat cu panouri imense ce strângeau laolaltă extrem de multe fotografii, alături de machete şi colaje regizate. Pe măsură ce m-am apropiat de ele am realizat însă cât de meticulos este tot procedeul acesta al punerii în scenă, fie că are legătură cu teatrul, fie că discutăm despre film. Colajele reprezintă posibilităţile, frânturi şi surse de inspiraţie despre personaje sau lumea în care au să existe. Machetele construiesc în miniatură spaţiile, într-o manieră detaliată, de la tapetul pereţilor încăperii, la designul mobilierului şi efectul reflexiilor în oglindă, în timp ce panourile uriaşe cu serii de imagini surprind staticul machetelor, plasamentul obiectelor, apoi prin comparaţie transpunerea lor pe scenă, cu mişcările şi poziţionarea actorilor, pentru verificare.
Expoziţia cuprinde şi machetele din recuzita ultimului film al lui Silviu Purcărete, Undeva la Palilula, pe care l-am vizionat deja. Filmul în sine nu mi s-a părut atât de atractiv, dar imaginile au ceva straniu şi specific teatrului, tocmai datorită decorului şi a imaginarului pe care el îl introduce, atmosfera ciudată pe care o creează. Spre deosebire de teatru unde numărul decorurilor este mult mai redus, iar spaţiul scenei sau al amfiteatrului este altfel valorificat pentru că totul decurge contra cronometru de-a lungul piesei, filmul lasă loc pentru mai multe spaţii de lucru, cadre şi dinamism, iar asta implică şi mai multă muncă. Înapoi la expoziţie, displayul obiectelor şi al imaginilor lasă impresia unui atelier de lucru. Oricum, lucrările au autenticitatea asta, cu atât mai mult cu cât majoritatea nu au fost prelucrate, ci sunt colajele originale, sau serii de fotografii lipite una lângă alta, protejate doar de passepartout. Chiar dacă e imposibil să acorzi fiecăreia în parte atenţia cuvenită, o incursiune în această lume a detaliilor rămâne, totuşi, o experienţă remarcabilă.
