Primul lui lung-metraj (ca regizor independent, pentru că în 1977 regizase, alături de Dan Piţa, Mai presus de orice, un documentar inspirat de cutremurul din 4 martie al aceluiaşi an) impresionează nu atât prin logica narativă a poveştii poliţiste, cât prin combustia sa filmică, prin "talentul dublat de inteligenţa creatoare" (Eva Sârbu). Schimbarea sa de statut fusese cea mai concludentă din câte se experimentaseră, până atunci, în cinematografia românească (Dinu Tănase realiza La capătul liniei trei ani mai târziu, iar Iosif Demian încă nu debutase, ca regizor independent, cu O lacrmă de fată).
Nicolae Mărgineanu nu se implică "sentimental", în Un om în loden, ci lucrează "detaşat" faţă de story, căutând întâmplări vizuale, cu puţine cuvinte. "În Omul în loden se vorbeşte mai puţin şi se "vede" mai mult (imaginea: Gabor Tarko). Lumea eroilor este cercetată printr-o lupă de sticlă, o sticlă rece, deformatoare, cu legi optice speculate până la rafinament" (Constantin Pivniceru). Filmul - prin conturarea unei "lumi de coşmar" - descrie senzaţia de teamă, de nelinişte a unui om ameninţat, dozează şi amplifică tensiunea (alternată, pe alocuri, cu momente de umor) până în momentul de "criză".
Într-o cinematografie dominată de filme populare cu haiduci, comisari, ilegalişti, miliţieni simpatici etc., prezenţa meteorică a Omului în loden confirmă faptul că filmele poliţiste pot fi concepute şi inteligent, că sentimentele, atmosfera şi tensiunea situaţiilor îşi pot găsi şi o motivaţie vizuală pe ecran.