Ray Charles a fost un zeu al muzicii, dar nu un înger – aceasta este principala idee a ultimului film biografic (biopic în termeni hollywoodieni) ajuns pe marile noastre ecrane, Ray (2004) de Taylor Hackford. Biografia cântăreţului, prezentată ca la carte, cu urcuşurile şi coborârile ei, ar fi putut fi transpusă excelent într-un teleplay (este vorba de un biopic standard, în care doar viziunile recurente ale eroului mai aduc scurte evadări din clişee), dar producătorii s-au încăpăţânat să facă un film pentru marele ecran. Nu au greşit prea mult, pentru că au beneficiat din plin – oricât de crud ar suna asta – de moartea lui Ray Charles, survenită cu câteva luni înaintea lansării producţiei; aşa se explică parţial atât succesul de critică şi de public (Ray nu este un blockbuster, ci un titlu de prestigiu), cât şi numeroasele premii obţinute până acum (iar Oscarurile bat la uşă...) de acest film. Însă problema este greşit pusă: cântăreţul merită cu siguranţă să fie omogiat (ceremonia de decernare a premiilor Grammy de anul acesta s-a dovedit contextul ideal pentru un omagiu), dar mă îndoiesc sincer că marele Ray, dacă ar fi putut vedea filmul dedicat lui, ar fi fost încântat de modul în care culisele carierei sale de excepţie au fost scoase în prim-plan. Păstrând proporţiile, aş putea spune că Adrian Mutu, care nu e negru, orb şi genial, are în rest aceleaşi probleme ca şi Ray Charles (femeile şi drogurile), dar un film despre el m-ar lăsa rece.
Regizorul Taylor Hackford (An Officer and a Gentleman, The Devil's Advocate, Proof of Life), aflat acum şi în postură de producător, se dovedeşte cineastul ideal pentru acest film cu reţetă brevetată. Însă nominalizările la Oscar obţinute de regizor şi de creaţia sa mi se par exagerate, mai ales că Ray nu aduce nimic nou pentru arta filmului, ci doar pentru amatorii de cancanuri cu celebrităţi. Dacă-mi îngăduiţi o comparaţie cu un alt biopic recent, The Life and Death of Peter Sellers iese din tiparele genului prin permanentele (auto)mistificări ale eroului, ceea ce Ray nu prea reuşeşte. Culmea este că americanii au preferat să vadă viaţa lui Peter Sellers la televizor (ce-i drept, era vorba de o producţie HBO) şi pe cea a lui Ray Charles la cinematograf; explicaţia ar putea fi şi popularitatea cântăreţului născut în Georgia, mult mai mare decât cea a actorului importat de la britanici.
O altă problemă a filmului este faptul că realizatorii au dorit să împace şi capra şi varza – să acopere în fugă toate detaliile vieţii lui Ray Charles, dar în acelaşi timp să se concentreze pe cele picante şi pe cele "de efect". Astfel, refuzul cântăreţului de a participa la un spectacol segregaţionist în Georgia pare mai degrabă un capriciu de moment decât o manifestare a unui profund protest antirasial (Ray Charles a fost şi un militant pentru drepturi civile), iar secvenţele cu moartea tragică a fratelui său mai mic (eveniment care e pus în legătură cu orbirea micului Ray), plasate la începutul şi sfârşitul filmului, nu reuşesc să justifice evoluţia eroului, aşa cum ar fi trebuit.
Jamie Foxx (Bait, Ali, Collateral), interpretul lui Ray Charles, a reuşit să dea noi înţelesuri expresiei "a intra în pielea cuiva": actorul imită perfect vocea, mersul, mimica şi gesturile asociate de public cu cântăreţul; mai mult, Foxx a interpretat el însuşi la pian toate piesele din film (partea vocală a cântecelor ar fi fost imposibil de redat corespunzător) şi în timpul filmărilor s-a supus voluntar unor procedee care l-au făcut cu adevărat orb majoritatea timpului, pentru a-şi înţelege personajul. Actorul a câştigat până acum un Glob de Aur şi un premiu BAFTA pentru performanţa sa de excepţie şi nu ar surprinde pe nimeni dacă acestora li s-ar adăuga un premiu al Academiei Americane de Film; numai că – nu pot să nu mă întreb din nou – s-ar fi supărat oare cineva dacă Oscarul ar fi fost înlocuit cu un Emmy?