Berlinul ceţos şi rece, umed şi invernal a oferit profesioniştilor şi tuturor afficionados-ilor de pe glob (care şi-au permis voiajul) crema ultimelor producţii mondiale în această ediţie 55 a Berlinalei. Mărturisesc inocenţa mea în acest Festival; cunoşteam mai bine tărâmurile festivaliere latine, anglofone sau nordice. O dată trecute furcile caudine ale acreditărilor şi miilor de explicaţii orientative, deliciul vizionărilor în lanţ, al goanei între o sală, un multiplex, un cartier berlinez şi altul a fost nemărginit!
Competiţia–însăşi, după spusele tuturor, a conţinut anul acesta producţii "pasabile". Aproape nimic care va rămâne în memoria spectatorului, a Juriului, peste câţiva ani...Majoritatea filmelor au evoluat în atmosfere întunecate, apăsătoare, pe filon psihologic până la limita suportabilităţii. Danezul Accused, proaspăt premiat la Sundance, şi americanul Asylum au deschis capitolul investigaţiilor psihopatologice în cazuri de traume majore ale personajelor: danezul este acuzat pe nedrept de o oribilă crimă şi îşi vede viaţa şi familia ruinându-se, americanul urmăreşte obsesia erotică crescândă a unei psihanaliste faţă de pacientul ei criminal.
In Good Company, film ce va fi distribuit în toamnă la noi de Independenţa Film, este clădit de regizorul şi scenaristul Paul Weitz în spiritul filmului independent american, pe aceeaşi direcţie: investigarea alienării la locul de muncă, ipocrizia şi limbajul fără acoperire ale lumii bussinessului contemporan. O revenire spectaculoasă a lui Denis Quaid care poartă filmul pe umeri cu dezinvoltură, subliniind pasajele comice cu verva sa sportivă.
Unul dintre filmele cele mai bine cotate de presa internaţională este extrem de violentul, prin subiect dar şi prin joc, Hotel Rwanda, despre genocidul a peste un milion de Tutsi şi Hutu în războiul civil din Ruanda. O dramă socială extrem de şocantă, prezentată printr-un parcurs individual care a lăsat sălile într-o stare de adâncă meditaţie anxioasă...Din fericire, însă există în competiţia acestui an şi filme "dulci" precum Man to Man, ultimul Regis Warnier, în care Joseph Fiennes şi Kristin Scott Thomas sunt doi antropologi ai începutului de secol XX care aduc pentru întâia dată în Europa doi pigmei. De aici elaborate discuţii şi situaţii: sunt ei oameni, sunt veriga lipsă în evoluţia omului modern, ce drepturi au, sunt ei capabili de gândire şi de sentimente? Un demers filmic de mare spectacol, pretext pentru mult discutată (in)toleranţă a timpurilor noastre.
Un alt asemenea film a deschis Panorama, secţiunea "artistică" a Festivalului. Este vorba despre ultimul film al "românului exilat" Radu Mihaileanu, astfel precum a ţinut să se definească şi în Conferinţa de Presă, Va, vis et deviens. Emoţia filmului vine din perpetua auto-chestionare a personajului central, un negru etiopian creştin care întreaga viaţă a trebuit să se pretindă evreu pentru a scăpa din lagărele de refugiaţi din deşertul Sudanez şi să se integreze în societatea israeliană. Reacţia sălii de 2000 de persoane din "Zoo Palast" nu lasă loc de comentarii: s-a plâns masiv în sală, s-a plâns masiv pe scenă, în sânul echipei, fapt ce dovedeşte apetenţa pentru poveşti umane şi recognoscibile la publicul european.
Toate cele 45 de sali şi săliţe ale Festivalului au fost în acest an explozive sub numerosul public berlinez său străin. Am întâlnit diverşi turişti ai lumii care şi-au luat vacanţă special în această perioadă şi au rezervat bilete cu luni înainte, din totala lor pasiune de a vedea şi alt gen de filme, cu alt gen de poveşti decât eternele urmăriri şi picanterii holywoodiene.
Un film care satirizează cu clasă şi intelect star-sistemul american şi puterea de viaţă şi de moarte a producătorilor afacerişti este comedia Star Child. Regizată de actorul Don MacKellar, un bărbat timid şi cu mintea spumoasă, filmul atacă sistemul american în general şi locurile comune în particular cu frenezia unei guri însângerate de pradă. Umorul apare în situaţiile cele mai "politically incorrect", momente pe care se bazează şi alte filme care rămân din acest Festival: One Day in Europe, Paradise Now, sau Mongolian Ping-Pong. De la confuziile de identitate naţională, la confuziile de situaţii, aceste filme debordează de un umor sofisticat şi totodată simplu, care atrage, şi care îndepartează de alte producţii pompoase cu "misiuni" auto-proclamat "înalte", gen Sophie Schall-die letzten Tage, Thumbsucker (în ciuda captivantei prezenţe a lui Keanu Reeves), Provincia Mecanica(it.), sau Techine-ul cu Deneuve şi Depardieu: Les Temps qui changent.
Sensibilitatea mea a fost cel mai adânc energizată de două filme: de inocenţa lipsită de patetism a copiilor din taiga în Mongolian Ping Pong, şi de umanitatea absolută a...pinguinilor în noul opus al autorilor Poporului Migrator, francezi care au filmat timp de un an sute de metri de peliculă despre tulburătorul sentiment familial al acestor păsări/mamifere...Două filme în care te recunoşti cu emoţie, deşi tratează despre altă rasă sau de-a dreptul altă specie...
Drept o rapidă şi strict personală concluzie a acestei uriaşe desfăşurări berlineze, cred că publicul actual este gata să accepte orice soi de parcurs, orice manieră filmică, să se aventureze în orice necunoscută, atât timp cât există o distanţă auctorială, atât timp cât nimeni nu se ia total în serios. Spaţiul gelatinos şi protector al umorului a devenit, se vede, ingredientul obligatoriu, chiar şi când se prezintă pe ecran cele mai adânci drame