Cam asta este pe scurt povestea distopiei care se desfăşoară în spaţiul fostelor State Unite, acum Panem, şi în care circul este asigurat, de 74 de ediţii, de cele 12 districte care trag la sorţi an de an o fată şi un băiat, cu vârste cuprinse între 12 şi 18, ce se vor anihila până la unul, într-un reality show.
Povestea distopică îşi are resursele conceptuale în prezentul alienat de tevatura mediatică, nefuncţional nefiind conceptul, ci realizarea lui. Filmul lui Ross (Pleasantville, jucăuş şi meseriaş realizat) este prost şi leneş, pentru o idee care avea potenţial dramaturgic şi cinematografic.
Cu o asemenea vechime a jocurilor foamei, filmul este lipsit de istorie, minunata lume nouă este sărăcăcios construită, principiile şi cauzele sunt fie expediate şi artificioase (despre cele două lumi contrare, cea a tribuţilor înfometaţi şi cea a consumatorilor de spectacol, nu au nicio poveste în spate care să-i facă credibili, ataşanţi sau, cel puţin, interesanţi), fie facile (toată onomastica, panem et circenses, carele şi arhitectura de tradiţie romană sunt hilare, prospeţimea şi vivacitatea personajelor care nu au nicio urmă de suferinţă, înfometare sau vreo jenă, sau CGI, care de multe ori sabotează chiar spectacolul în sine, în loc să-l sprijine, de pildă, apariţia / dispariţia hibrizilor de animale sau vindecarea peste noapte a rănilor).