Pieta1
Requiemul de Wolfgang Amadeus Mozart a răsunat minunat în seara de 23 iunie 2012, la Ateneul Român, cum demult nu-l mai auzisem într-un concert. Corul şi Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, aflate sub bagheta lui Paul Staicu, solişti Cristina Radu, Geanina Munteanu, Ionuţ Popescu şi Marius Boloş, au interpretat magnific lucrarea vocal-simfonică de mari proporţii, capodoperă a literaturii muzicale universale. Ansamblul coral mixt a fost pregătit de dirijorul Iosif Ion Prunner. În aceeaşi seară a mai evoluat şi pianistul Constantin Ionescu Vovu, care a fost solistul Concertului nr.1 pentru pian şi orchestră în re minor, op. 15 de Johannes Brahms.
Dacă e vorba de Requiem, gândul mă duce la un sfârşit, la capătul de fir al vieţii... De aceea, voi începe cu impresia finală a receptării muzicii lui Mozart. În varianta cântată la Ateneu, secţiunea Lacrymosa a fost reluată la sfârşitul Requiemului, după Lux aeterna. Apoi, s-a aştearnut o lungă şi îngheţată tăcere: aici se oprise Mozart, cu scrisul partiturii... Emoţionanta realizare artistică a fost posibilă datorită unei concentrări deosebite a interpreţilor şi mai ales a unei emulaţii pe care am resimţit-o din partea ansamblului coral. Acesta răspundea intenţiilor dirijorale ale lui Paul Staicu printr-o promptitudine remarcabilă: atacuri precise, frumos timbrate, încheieri bruşte, aliniate impecabil. Am observat de asemenea, o ţinută scenică plină de solicitudine, eleganţă şi profesionalism. Vocile tradiţionalelor compartimente aveau o omogenitate mult mai bună, comparativ cu alte concerte, dicţia era comprehensibilă, iar planurile de intensitate susţinute. Contrastele sonore mari surprindeau, fără a afecta tempo-ul în care se desfăşura muzica lui Mozart. Vocea sopranei Cristina Radu şi a basului Marius Boloş au înnobilat interpretarea câtorva secţiuni ale capodoperei vocal-simfonice mozartiene. Orchestra simfonică, cu rol mai restrâns conform partiturii, a cântat impecabil, potenţând atmosfera gravă. Cele câteva pasaje pur instrumentale au beneficiat de o coloristică sobră, însă plină de evlavie. Splendid a sunat Dies Irae. Forţa afectivă a corului era întărită aici şi de ansamblul orchestral care intervenea cu formule de tremolo şi lanţuri de sincope.
Interpretarea Concertului nr. 1 de pian, compus de Johannes Brahms în anul 1859 mi-a lăsat însă un gust amar. Pentru un artist, momentul retragerii, ca şi în sport, este esenţial. Altfel, penibilul copleşeşte performanţa longevităţii biologice. Solistul, dirijorul şi orchestra păreau rupţi complet unii de alţii şi toţi de muzica lui Brahms. Fiecare simţea şi realiza alt timp, mai mult sau mai puţin artistic. Domina senzaţia unei corăbii care pluteşte în derivă. Nimic maestuos în prima parte a concertului, una dintre cele mai întinse din literatura pianistică, plicticoasă, când nu este construită interpretativ, după forma muzicală şi mai ales după conţinutul ei. Multiple imperfecţiuni de sincronizare a mâinilor solistului au afectat calitatea redării rondoului final (Allegro ma non troppo - Piu animato - Tempo I). Cupletul central care evolua spre fugato-ul orchestral era tulbure, fără a fi tulburător. Dirijorul Paul Staicu a avut o misiune dificilă, de care nu s-a achitat prea bine.
[1] Michelangelo Buonarroti: Pietà, 1499, Bazilica San Pietro, Vatican.
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Michelangelo_Buonarroti)