Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2012

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

CatasTIFF 2012. Notiţe din iunie (I)


Florian-Rareş Tileagă

iulie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La ora la care scriu acum, italienii au luat de mult cina. E târziu şi e plăcut să scrii noaptea, orice ai scrie. Şi e plăcut, mai ales, să scrii despre TIFF într-un colţ al Italiei unde nu doar că nu se ştie ce e aia TIFF, dar habar n-are aproape nimeni despre alte lucruri în afară de scopa (mătură), straccio (cârpă) şi spugna (burete). Şi, bineînţeles, soldi, adică bani. E un mediu incredibil de practic, de incult şi de dificil şi da, mă aflu la muncă în Italia, unde puţinele minute dintre lavoro şi somn mi le consum scriind despre cel mai bun lucru care mi se întâmplă în fiecare vară: TIFF.

Şi, totuşi, peste o lună a trecut de atunci. Teoretic, e inutil să mai scriu ceva; lumea uită, apar alte nebunii, vin concediile. Practic, însă, TIFF e o mare, mare excepţie de la regulă. Festivalul acesta - care, după ce s-a încheiat, continuă şi acum prin reluări de proiecţii - constă în amintiri de lungă durată iar cei care încă îşi recomandă unii altora filmele din TIFF ştiu ce spun. Impactul unor titluri ca Teddy Bear sau Klip nu poate fi uitat - ba chiar sunt convins că vor fi studiate în unele şcoli de film - iar cei care nu le-au văzut şi ar vrea să le vadă sunt, pesemne, cei care citesc aici. Ideea este că TIFF rămâne - ca să vorbim pe limba celor care fac macaroanele - un'esperienza indimenticabile. De neuitat, adică.

Verdict final: TIFF-ul e bărbat

An de an când scriu despre TIFF îmi vine să spun cuvinte mari pe care, dacă le-aş vedea scrise undeva, nu le-aş crede. Evit şi acum frazele umflate iar ca portret a ceea ce este TIFF-ul aş cita, mai degrabă, o chestie văzută la TV. Demult, la o emisiune destul de obscură, Mircea Dinescu lua interviu unor bătrâne dintr-un sat ca vai de el, iar una din întrebările lui - şi fii gata pentru un dialog unic pe globul pământesc - era: "ce zici, maică, intrăm în NATO?"
Bătrâna: Da' ce ştiu io, îs bătrână...
Dinescu (arătând spre camera de filmat şlapii de cauciuc ai bătrânei): Ia uitaţi, dragi români, cu ce şlapi intrăm noi în NATO! Dar ia zi, aşa, după dumneata... NATO ăsta e bărbat sau femeie?
Bătrâna: Bărbat
!

Dezvoltând aberaţia, un lucru sigur care poate fi zis despre TIFF - la peste o lună de la încheiere şi la 11 ani de la prima ediţie - este că it's got balls. Tot ce are de spus, spune; are cele mai frumoase voluntare şi nişte official cars care-ţi iau ochii; îl respecţi pentru că e sigur pe sine, puternic şi se bucură de o maturitate incontestabilă; are o vârstă care îi permite o ţinută respectabilă (în 2012 le-am văzut, printre invitaţi, pe Geraldine Chaplin şi Melissa Leo) şi o structură uriaşă (concerte, ateliere, dezbateri, sute de proiecţii), în faţa căreia, dacă ai fi organizator, ţi s-ar muia genunchii.

Dar oricât ar fi de mare, intimidant de mare, e ceva în fiinţa TIFF-ului care te face să uiţi de oboseală şi de regretul că n-ai prins nu ştiu ce film ultra-recomandat. Ceva-ul ar fi - dacă un astfel de lucru poate conta în analiza unui eveniment - faptul că oricâte "dude" ai vedea în festival, nu te opreşti. Cauţi, speri, rabzi, căci aerul de TIFF e inconfundabil, îţi aminteşte de filmele bune din alte ediţii şi-ţi dă o dependenţă egală cu speranţa aia că "sigur următorul e tare". E genul de eveniment care face istorie din aparente nimicuri - o "perlă" spusă de o vedetă la momentul potrivit, un horror văzut dimineaţa, o înghesuială de neuitat la "Victoria". Şi tocmai pulsaţiile acestui mare organism, care e publicul - măsurat, de astă dată, la numărul record de 67.000 de spectatori -, face ca TIFF, ca atmosferă colectivă, să fie întotdeauna o experienţă personală. Iată, mai jos, câteva filme care au făcut, din TIFF 2012, o ediţie cu de toate. Inclusiv - dar rar în 2012 - cu aplauze false, nervi şi dezamăgiri.

Electrick Children (r. Rebecca Thomas, SUA, 2012). Primul văzut, primul tăiat de pe listă. Şi recurg la unul dintre verdictele simpatice de pe buletinul de vot al publicului, ca să spun că filmul e un clasic "aşa şi aşa". Şi asta cu toate că la început bate spre "excelent", cum e în cazul multor filme al căror subiect ajunge pe mâna unui scenarist care pierde controlul naraţiunii. Mai pe româneşte spus, filmul americanilor începe bine, continuă slab şi se termină prost pentru că n-au ştiut ce să facă cu ideea poveştii, care e foarte ofertantă de altfel. Iar ideea - nemaiauzită şi, pentru mulţi, scandaloasă - este că o adolescentă crede că rămâne gravidă de la faptul că ascultă o casetă rock. De reţinut e că fata vine din lumea înspăimântător de puritană a mormonilor, a căror viaţă pare să fie blocată undeva prin secolul al XIX-lea. Ulterior, fata fuge în lume, intră într-o gaşcă de rockeri alcoolizaţi şi îl caută, printre ei, pe tatăl copilului.

Datele problemei sunt, deci, încrezătoare. De asemenea, implicaţiile de morală şi de comportament ale unui astfel de conflict între medii ("sfinţenia" puritanilor versus cluburi şi alcool) par să genereze o poveste pentru care merită să te aşezi bine în fotoliu. Dar filmul se pierde în detalii narative secundare şi în scene repetitive care plac, pe moment, dar care lungesc fără rost trecerea la esenţa problemei. E ca un discurs verbal care începe convingător, prin fraze norocoase, şi cade apoi în vorbe goale, nemaiştiind să spună ce vrea să spună. Repet, e beteşugul unui număr uriaş de filme, care denotă lipsa de decizie a producătorului între a face un film care place şi a exprima, prin film, o temă. Între a face o figură frumoasă de divertisment cu straie de cinema cult şi a pune pe gânduri măcar 5% din publicul unei seri de film. Păcat, Electrick Children e nesigur, nu face nici pe jumătate drumul ales şi rămâne, cinematografic vorbind, în zona bombelor neexplodate.

Klip (r. Maja Milos, Serbia, 2012). Întotdeauna, la TIFF, sunt câteva filme care te fac praf. Se vorbeşte mult de ele (dar în şoaptă, cu plăcere vinovată sau dezgust declarat) şi te fac să ţii minte că ai trecut prin TIFF. Klip e unul dintre ele iar spectatorii oripilaţi - pentru că vorbim, aici, de o experienţă a repulsiei comparabilă cu cea stârnită mai demult, tot la TIFF, de A Hole in my Heart al lui Lukas Moodysson - ar descrie filmul în câteva cuvinte: vomă, bătăi, înjurături şi sex murdar pe tot ecranul. Pornografie cu aere de cinema. Ceilalţi, spectatorii-partizani, tac pentru că nu-şi găsesc cuvintele. E şi cazul meu, pentru că e greu să explici în scris (şi să te şi creadă lumea) de ce îţi place o poveste cu sex, fără ca sexul să fie motivul.

Motivul este, culmea, tot ceea ce nu e porno în film, adică restul de 15-20%. E povestea Jasnei, o tânără elevă dintr-un orăşel sârb, care-şi îneacă amarul de zi cu zi al familiei (un tată bolnav, o mamă cu nervii la pământ) în braţele a ceea ce crede ea că e dragostea. Adică nopţi pierdute în cele mai insalubre medii şi cu cele mai degenerate figuri de tineri care ilustrează, violent, moştenirea greşită a generaţiilor de părinţi şi, totodată, putrezirea ireversibilă a generaţiilor care vin. Filmul e cu atât mai trist cu cât ceea ce e întunecat şi greşit în faptele tinerilor nu are nici o atingere cu lumea încă morală a familiilor, care, iluzoriu, ar aduce un strop de lumină. Sunt două lumi distincte, privite, însă, cu aceiaşi ochi: camera video a iPhone-ului fetei, care filmează atât orgiile, cât şi scenele de acasă. De fapt însăşi filmarea cu mobilul - cu susul în jos, neclară, din unghiuri proaste - e o metaforă pentru modul în care fata - şi, in extenso, tinerii - se raportează, azi, la lume. Iar meritul regiei, răsplătită la TIFF 2012 cu un premiu frumos, e de a fi ilustrat o Sodomă actuală frustrată, cu personalitate, pe care trebuie s-o vezi dincolo de beţii şi de greţoşenii şi în care nevoia de dragoste este la fel de naturală ca în sonetele lui Shakespeare.

Csak a szél / Just the Wind (r. Benedek Fliegauf, Ungaria-Germania-Franţa, 2012). Judecând după titlu, pare un film abstract sau, şi mai descurajant, unul poetic. Nu e nici una, nici alta, filmul este chiar foarte popular şi trece la subiect încă din start, ilustrând o zi din viaţa unei familii de ţigani, undeva în Ungaria. O mamă care se speteşte la lucru, o fiică tăcută dar la locul ei şi un fiu care fură într-una. E portretul unei familii anonime ce exprimă, de fapt, o lume despre care ştim puţine şi care, în sărăcia sa exotică, e foarte agresivă. De fapt, zi de zi cei trei tremură de frica unor asasini care au ucis, deja, câteva familii de ţigani şi care cu siguranţă "vor lovi din nou".

Filmul este, deci, o continuă stare de aşteptare a ceea ce poate fi mai rău. Simplul fapt că ucigaşii sunt liberi şi că nu se ştie who's next este, pentru regizor, o ocazie de a exploata tehnic toată această nelinişte. Mai întâi, e mult disconfort sonor din zgomote bruşte: o maşină de tuns iarba, un huruit de autobuz, care anticipează, subliminal, un posibil şoc. Ideea nu e nouă în cinematografie, iar aici chiar se potriveşte. La asta contribuie şi background-ul sonor (muzică atonală din viori, sinistră, insesizabilă). Şi mai mult contează imaginea, creată cu "camera în mână" şi cu obiective cu focală fixă (adică zoom mare, fiind practic un close-up continuu), ceea ce evidenţiază detalii (mimică, gesturi, obiecte). E un clişeu cu origini în filmarea de televiziune, pe care l-a adoptat cinema-ul european recent - asta însemnând cam de la Dogma' 95 încoace, plus filmele unora ca Jean-Pierre Dardenne, Fabrice du Weltz sau Cristi Puiu. Şi de data asta, soluţia are efect. Exprimă interioritatea, perspectiva subiectivă şi transmite nervozitatea specifică unui documentar. Totuşi, această tehnică a filmării prin close-up e folosită, aici, abuziv şi face ca vizionarea filmului să fie inutil de obositoare. Un alt minus al acestei opţiuni de filmare - care, ştiu, le place regizorilor pentru că le dă ocazia unor compoziţii expresive - este focusul lent al obiectivului (adică multe imagini neclare) atunci când subiectul e în mişcare. Trecând, însă, peste "defecte", filmul merită toată atenţia ce i-o poate acorda un cinefil.

Teddy Bear (r. Mads Matthiesen, Danemarca, 2012). N-ar trebui să-l recomand fără argumente, dar fac o excepţie: când va rula, du-te să-l vezi cu orice preţ. E unul dintre cele mai bune studii de caracter pe care le-a dat cinema-ul danez, cumulând parcă toată experienţa scenaristică din ultimele decenii. Probabil că exagerez, dar e una din reacţiile fireşti la Teddy Bear - film care dezvoltă un scurtmetraj cu acelaşi subiect şi cu acelaşi actor. Iar subiectul, deşi seamănă izbitor cu cel din La pianiste al lui Michael Haneke, pare profund original. Repet, pare, iar senzaţia originalităţii vine din faptul că acelaşi tip de poveste este extrem de convingător spusă, făcându-te să uiţi că a mai fost spusă şi în altă parte.

Pe scurt, în Teddy Bear avem cazul comun al copilului bătrân, încă singur, dominat de o mamă hiper-posesivă, mai bine zis de un călău care face pe victima. "Copilul" e ditamai culturistul Dennis iar viaţa pe care o duce el e înfricoşător de convenţională. De aceea, când Dennis încearcă un singur gest de independenţă, totul explodează într-un conflict surd şi dureros cu mama. Meritul absolut al scenariului şi, apoi, al regiei, este de a fi exprimat această tensiune teribilă dintre personaje, prin vorbe puţine, abia rostite, însă articulate exact când trebuie: pe vârf de punct culminant. N-aş exagera dacă aş spune că va rămâne unul din filmele care cultivă în modul cel mai sintetic şi economic posibil interioritatea personajelor. Teddy Bear poate fi încă un film-lecţie despre narativitatea în cinema, fiind un exemplu liniştitor că orice poveste, cât ar părea ea de banală pe hârtie, poate fi excepţională dacă, pe platou, e "bine legată", fără devieri şi accente improprii. De fapt, calitatea incontestabilă a unui astfel de scenariu se datorează unei bune cunoaşteri a ceea ce vrei să spui şi a modului cum o spui. Prin urmare, nu e deloc paradoxal succesul de casă al unui film cu buget mic, cum e Teddy Bear, din moment ce scopul ales - transmiterea unui mesaj universal - a fost urmărit cu precizie.

Trivia of my own
aşa cum, la una din ediţiile trecute, m-am dus să văd Moromeţii pe ecran mare, deşi îl ştiam pe de rost, în 2012 mi-am luat bilet la The Shining şi Taxi Driver. Guri de aer, de artă şi o mare porţie de repere.
printre regretele pe care le am în TIFF (legate, în principal, de ateliere şi interviuri ratate), e şi regretul că n-am fost voluntar la nici o ediţie. Că n-am trecut prin "munca de jos" a festivalului, care te identifică personal cu el.
unul din cele mai bune articole din "AperiTIFF", scris de Anca Grădinariu acum câţiva ani, oferea portretele a diverse personaje pe care le vezi la TIFF: organizatorul; regizorul român; invitatul; politicianul; vedeta de o zi; criticul de film. Adaug: voluntarul obosit care trebuie să zâmbească; proiecţionistul căruia i-ar sta bine cu trabuc; spectatorul insistent care, în sesiunile Q & A, monopolizează discuţia; moderatorul de Q & A care nu-şi dă seama când e nevoie de traducere; spectatorul cult care stă la rând şi-ţi urlă în ceafă, vorbind cu prietenii, opinia sa despre semiotica cinematografică.
nu mă pot lăuda cu mari rezistenţe la cinema şi teatru, după ora 23.00, dar The Other Side of Sleep, din 3 iunie 2012, m-a adormit pe loc. De fapt m-am străduit să adorm, încercând să scap de chinul de a descifra cine, de ce şi ce e cu filmul ăsta, chit că începutul îmi amintea de scene geniale din Whisky şi The Machinist, rulate la TIFF mai demult. Am pierdut ceva?





 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2012


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Transilvania Talent Lab: făuritorii visători ai filmelor de mâine - TIFF, 2012, Ioan Antoci
 EducaTIFF pentru prima oară în Bucureşti, Comunicat de presă
 3 filme, 3 nopţi în 3 paragrafe - Tilt la Caravana Filmelor TIFF, Sibiu, 2012, Răzvan Sădean
 3 filme, 3 nopţi în 3 paragrafe - Gianni e le donne la Caravana Filmelor TIFF, Sibiu, 2012, Răzvan Sădean
 3 filme, 3 nopţi în 3 paragrafe - Life in a Day la Caravana Filmelor TIFF, Sibiu, 2012, Răzvan Sădean
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2012


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer