Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Hadersfild

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - Hadersfild


Marian Rădulescu

august 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
O dată la 13 ani sunt asigurat, de către o producţie cinematografică-eveniment, că încă se mai fac Filme. Când am văzut Dancer in the Dark la QFT (Qween's Film Theatre) Belfast mi-am zis că aşa ceva nu se poate. Că o astfel de experienţă cinematografică e over the top. În aceeaşi perioadă văzusem şi Requiem for a Dream (la cinemateca din Dublin, apoi la QFT Belfast).


Ambele, în ciuda apăsatei atmosfere dark, m-au umplut de emoţie, de bucurie. Datorită stilului (limbajului filmic) ce nu era "exterior", pur "formal", ci divulga o zbatere sufletească aşa cum nu mai  văzusem de mult. Şi o nevoie disperată de curăţie, o dorinţă de întoarcere la inocenţa pierdută, o sfâşiere-soră cu metanoia. Şi Lars von Trier şi Darren Aronofsky izbutesc deopotrivă câte un insolit eseu despre autodistrugere.


Văzând (recunosc: tras de mânecă, rugat şi în urma unor insistenţe) Erratum (2010) şi Hadersfild (2007) - filmele anului 2012, pentru mine (până acum) - am fost încântat să descopăr două noi discursuri filmice insolite, dar străbătute de o altă dimensiune. Şi aici tema centrală este afundarea personajelor în rătăcire ("erratum"), într-o stare de cvasi-mortificare, însă accentul nu se pune pe descompunere, ci pe "restaurare". Ca o stihie nevăzută, în aceste filme - gândite şi realizate într-un spaţiu (Polonia, respectiv Serbia) de unde Biserica nu a dispărut cu totul - personajele cunosc nu doar drumul spre Hades, ci şi Învierea.
***

În Erratum, "venirea în fire" (şi înaintarea spre "timpul pocăinţei") începe cu trezirea conştiinţei zguduită de un accident mortal.


În Hadersfild, sensul unei lumi ce pare complet alandala este dat de Ivan (un fel de prinţ Mîşchin, care - cu smerenie, cu "duhul blândeţii", însă fără lozinci pietiste - reuşeşte să răspândească în jur "pacea lui Dumnezeu"). Pentru el, "trezirea" din "rătăcire" cunoaşte mai multe valenţe. Crucială avea să fie, ni se spune mai curând în treacăt, îmbisericirea sa (prin Botez, în Biserica Ortodoxă, la 30 de ani - acum are 33). Ivan este "inima" (sau "mintea topită în inimă"), iar vecinul său de bloc, nihilistul Raşa, e "mintea" acrită de răutate, de viclenie şi indiferenţă. E scepticul scandalizat de faptul că "Bizanţul a fost nefast slavilor", pentru că "le-a distrus zeităţile precreştine, în timp ce toate popoarele nordice şi le-au păstrat".


Raşa crede că "poezia a murit" ("Când? Şi unde e înmormântată?" - i se va răspunde), însă îl sfătuieşte pe Ivan (care, după o serie de experienţe "oculte" a trecut prin câteva spitale psihiatrice) să scrie, să se exprime în scris. Rezultatul: diverse însemnări, mici eseuri şi chiar un poem: Melcul. Există, între ei, un fel de ajutor reciproc. Dezinteresat, în ambele părţi. Raşa îl ajută pe Ivan să se cunoască mai bine, prin scris. Ivan - cu puterea dobândită printr-o vieţuire de pustnic - îmblânzeşte răutatea lui Ivan. Îi povesteşte de "treptele răutăţii" (descrise de Sf. Nil Sorski) pe care le parcurge omul, de voinţa de fier şi de mila lui Dumnezeu care te mai pot scăpa atunci când ai avansat periculos de mult pe drumul "autodescompunerii". Îi aminteşte de înţelesul creştin, patristic, dat de Sf. Antonie cel Mare dictonului carpe diem: "omul ar trebui să trăiască mereu cu gândul că nu va mai apuca sfârşitul zilei". Implicaţia fiind aceea că timpul care ne-a mai rămas de trăit nu poate fi (şi nu trebuie să fie) decât un "timp al pocăinţei".


Smerenia lui Ivan îi ruşinează pe toţi cei cu care se întâlneşte. O ruşinează pe eleva rebelă Milla (Galateea lui Raşa, care se consideră un "Pygmalion porno"), ce pare desprinsă din clipul Ani de liceu 2002 varianta T.N.T.: "Lasă-mă-n pace să fac ce îmi place ş.a.m.d." Îi dă de gândit tatălui lui Raşa (un alcoolic ramolit) şi îi spune vecinului său de bloc că ar fi un păcat să rămână singur, să se distrugă, lamentându-se de lumea toată (sugerându-i să se cunune cu Milla). Îmbrăţişarea frăţească din final, dintre Ivan şi Raşa, este poate o mărturie a felului în care Bizanţul ("omul bizantin", trăitor al învăţăturii patristice, aşa cum este Ivan) a distrus şi distruge încă - prin duhul blândeţii, prin iubirea vindecătoare, prin puterea compasiunii (a pătimirii împreună cu cel robit de patimi) - idolii şi zeităţile păgâne din totdeauna.




 Toate articolele despre Hadersfild


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - Hadersfild, Marian Rădulescu
 Carpe diem - Hadersfild, Marian Rădulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer