Vlad Galer. Din Botoşani. 18 ani. Face parte din Atelierul de Teatru, fapt care i-a schimbat viaţa. Are o familie minunată, un frăţior extraordinar, părinţi foarte înţelegători. "Am foarte mare noroc de cealaltă familie de care am dat în Atelier." Îi place să creadă că este prietenos.
Alexandru Acsinte. Numele de familie: Acsinte, cu cs, ca-n Alecsandri, al doilea prenume: Constantin, vârsta: 17 ani, provine, la fel ca Vlad, din Botoşani. Acelaşi reper care i-a marcat viaţa, primul lui grup de prieteni adevăraţi: Atelierul de Teatru. Are o familie formată din mulţi membri, o mamă, un tată, o soră de, crede, 20 de ani. Mulţi verişori. Nu-i cunoaşte pe toţi. Asculta Beatles, The Doors, Pink Floyd.
Ilinca Anamaria Prisăcariu: Cum toate au un început, iar clişeul este inevitabil, ei bine, cum a început pentru voi... Atelierul de Teatru?
V.G: Eu sunt elev la Colegiul Naţional "Mihai Eminescu" din Botoşani din clasa a V-a, şi cam de pe atunci mergeam la spectacolele celor din Atelier. Primul spectacol pe care l-am văzut a fost Şcoala lui Gufi, prezentat împreună cu spectacolul De ce victime?, dar de care nu cred că foarte multă lume îşi aminteşte. Îmi plăcea să mă duc la teatru, mergeam cu ai mei când eram mic şi mi se părea foarte interesant. Într-a VIII-a mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus la preselecţie. Am fost acolo, eram, bineînţeles, cel mai mic, oarecum demoralizat, pentru ca înaintea mea era Vlad Catană care s-a prezentat şi care era a IX-a, şi a spus că ar fi vrut să vină din anul precedent. În acel moment Tavi (Octavian Costin - fost membru al Atelierului) a spus-o pe un ton foarte ursuz: "Cum să vii aici dintr-a VIII-a? N-ai ce să cauţi aici într-a VIII-a. Dintr-a IX-a se vine." Şi după, urmăm eu... Dar am mers acolo, m-am ţinut scai de ei, scai-scai-scai, şi nu-mi pare că am avut o viaţă tare grea. Îmi plăcea să stau pe lângă ei, să mă bag acolo, la repetiţii, să-i ascult, să merg la repetiţiile spectacolele din care nu făceam parte, doar ca să stau cu ei. Şi mi-am făcut aşa mulţi prieteni, am cunoscut lume şi am fost introdus de cei mari, lucru pe care trebuie să îl păstram. Folosind un clişeu, să nu uităm de unde am plecat. Nu că am fi noi acum foarte sus... Să nu uităm.
A.A.: În cazul meu, în proporţie de 75% pot spune că sunt opusul lui Vlad. Chiar dacă sunt elev la Eminescu tot din clasa a V-a, nu auzisem în viaţa mea de Atelierul de teatru, până să intru în el, în clasa a IX-a, nu văzusem în viaţa mea nici un spectacol al lor, pentru că în clasa mea nu se făcea niciodată publicitate spectacolelor Atelierului. Nici afişele nu le băgam în seamă, pentru că nu mă interesau la acea vreme. Ştiam de existenţa unei trupe la noi în liceu, pentru că sora mea voia să intre în ea pe când eram eu în a VI-a, dar până să intru am crezut mereu că e un grup restrâns de "roacheri", pletoşi, metalişti, skateri, lume cu care eu nu am de-a face, absolut deloc. "Oamenii cool ai liceului", din care eu nu făceam parte (pentru că mă uitam la filme). Într-a IX-a, o prietenă, o colegă de a mea din clasa a V-a, care se înţelegea bine cu ei, mi-a zis să intru şi eu în trupă, să văd ce se întâmplă acolo. Oricum eram timid şi nu aveam habar de nimic. Nu am venit din prima zi, ci abia după ce Atelierul a prezentat un moment la Balul bobocilor. Am intrat, m-am prezentat, am fost primit cu braţele deschise din prima clipă şi mi-am dat seama că m-am înşelat în preconcepţiile mele legate de oamenii de acolo.
Până să intru în Atelier eram obsedat de filme şi de cinematografie în general, iar când am intrat în trupă, am făcut-o cu gândul de a-mi îmbogăţi cultura cinematografică. Dar, cu timpul, am început să mă apropii mai mult de teatru, ceea ce mi se pare un lucru foarte bun.
I.A.P.: Ce v-a determinat să continuaţi?
V.G: Nu ştiu, cred că ceva din adâncul meu voia foarte tare lucrul ăsta. Sau să îmi demonstrez mie ceva. Habar nu am, dar nici acum, dacă mă întrebi de ce fac asta, un răspuns concret nu pot să-ţi dau. Adică intru în metafore, că dăruiesc, îmi place să fiu acolo, să spun poveşti, să mă vadă lumea, să fiu în centrul atenţiei... Plăcerea, flacăra dinăuntru. E o flacără care arde acolo. Bine, la început a fost legat de atmosferă, dar cu timpul am depăşit partea de "fun" şi am început să simt o adiere a ce înseamnă cu adevărat treaba asta. Iar în momentul în care nu am repetiţii, serios, nu ştiu ce să fac. Nu e vorba numai de distracţie.
Nu zic nu, viaţa e extrem de interesantă şi oferă extraordinar de multe portiţe, dar parcă vezi viaţa cu alţi ochi prin teatru, analizezi mult mai atent, te bucuri mult mai uşor de lucruri, eşti mult mai receptiv. Parcă e o altă lume. Şi de fapt e lumea asta şi îţi dai seama cât de minunată e.
A.A.: La mine e o motivaţie puţin mai egoistă. Cum am spus şi mai devreme, Atelierul reprezintă primul meu grup de prieteni şi singurul care m-a acceptat aşa cum sunt. Pe mine, un dubios care ascultă Beatles la căşti în timp ce oamenii vorbesc la masă. Pe de altă parte aveam şi propriul orgoliu de a demonstra că dacă mă apuc de o chestie, nu mă las de ea. Cu timpul, orgoliul ăsta a dispărut şi mi-am găsit locul printre oamenii ăştia, care-s foarte faini, şi în atmosfera asta care te prinde, în festivaluri.
I.A.P.: V-aţi gândit ce veţi face după ce terminaţi liceul şi părăsiţi trupa?
V.G: Da, mă gândesc în fiecare zi, de foarte multe ori. Mai ales în ultimul an, mă gândesc non-stop. Şi... nu ştiu ce voi face. Dacă voi continua sau nu. Dacă voi continua exteriorizat treaba asta, pentru că în interior va rămâne mereu acolo ceva pentru teatru. Dar nu ştiu dacă mă voi hotărî să mă fac actor. Şi ar cam fi cazul să o fac. Cam într-o săptămână trebuie să le dau răspunsul alor mei... Şi mie.
A.A.: Eu, înainte să intru în Atelier, mereu mă gândeam că voi face film. Făceam filme până atunci, câteva scurtmetraje, de care numai eu ştiu şi de care numai eu sunt mândru şi aş vrea să le ard, să nu le mai vadă nimeni - ha, ha, ce ironic sunt. De când am intrat în Atelier am început să privesc teatrul cu alţi ochi, căci până atunci nu mă duceam la teatru cu mult drag. Ţin minte că în a V-a m-au dus ai mei la teatru, cu o zi înainte de un test, la Cucoana Chiriţa, în care juca Lenuş (Moraru, coordonatoarea Atelierului de Teatru). Am mers, ziua următoare am dat testul şi am luat... 7. Fiind un elev de 9 şi 10, o notă de 7 a fost pentru ai mei, practic, "nu mai eşti copilul nostru". Atunci priveam teatru altfel. Acum, sunt derutat. Mă trezesc dimineaţă, stau în pat şi mă gândesc: "am eu faţă de actor?", "am eu voce?" ,"am eu trup de actor?" Poţi să te uiţi la mine şi să zici: "băi, ce actor e ăsta"? Oricum, sunt foarte indecis între imagine-film şi actorie-teatru.
I.A.P.: Şi tot legat de viitor: aici sau afară, în străinătate?
V.G: Şcoala aici, master - preferabil - afară. Şi apoi, pentru mult timp, afară.
A.A.: La fel şi eu.
I.A.P.: Care a fost primul lucru la care v-aţi gândit în momentul în care s-a pomenit pentru prima dată de montarea spectacolului Deşteptarea primăverii?
V.G: Eu am citit textul asta şi acum doi ani, în 2010. În loc să se facă Ivona, trebuia să se facă Deşteptarea primăverii. Ştiu că s-a citit textul atunci şi l-am citit şi eu. S-a votat în Atelier, pentru că aşa se face: votăm piesele pe care să le facem. Între cele două s-a ales atunci Ivona. Acum ştiam despre ce este textul şi oricum, mie mi-a plăcut foarte mult şi atunci. Mi-a plăcut din start Melchior. Dar oricum, este total opus modul în care înţeleg acum Deşteptarea primăverii, faţă de prima părere. La început se vedea doar "catedrala" din text. Acum aş putea spune că am intrat până în altar.
A.A.: Prima oară când am auzit de ideea de a pune Deşteptarea primăverii, era prin aprilie anul trecut, după Magic Fest. Am vorbit atunci cu Lenuş şi mi-a spus că se gândeşte să facă acest spectacol, dar nu ştia cu cine. Eu nu aveam nici o idee despre text, pentru că nu prea citeam piese de teatru până în acel moment. Nici acum nu o fac. Primul lucru la care m-am gândit a fost... ce este Deşteptarea primăverii? Lenuş mi-a spus că acolo sunt nişte personaje homosexuale şi sunt multe teme legate de asta, iar eu m-am speriat, crezând că ea m-ar fi văzut ca pe un homosexual, că poate crede că sunt gay şi eram foarte derutat. Până la urmă m-am lămurit.
I.A.P.: La câte festivaluri aţi participat până acum şi care a fost cel mai important?
V.G: Foarte, foarte multe. Şi... Ideo Ideis, clar şi indiscutabil.
A.A.: Ideo Ideis.
I.A.P.: Care este cel mai frumos moment care vă leagă de Atelier?
V.G: Fiecare zi în care repetăm ceva. Absolut fiecare zi.
A.A.: Asta e o întrebare grea. Acum mă gândesc: "care e momentul tău preferat în a respira?" Tot ce se leagă de ziua spectacolului, de atmosfera în care toată lumea e emoţionată şi are grijă de fiecare, şi se gândeşte că spectacolul va ieşi bine şi imediat după, toată lumea e îmbrăţişată şi plină de iubire. În acelaşi timp, la repetiţii se formează toată această iubire şi dacă n-ar există zilele de repetiţii n-ai avea spectacol şi tot aşa... Cel mai frumos moment din Atelier e Atelierul în sine. Cel mai trist e că ştii când vine momentul ăla în care trebuie să pui jos pălăria, "aveţi grijă", steagul alb, "aveţi grijă de trupă în viitor".
I.A.P.: Care este spectacolul vostru de suflet din cadrul şi din afară Atelierului?
V.G: Din Atelier, ce să zic acum? Deşteptarea primăverii, aici m-am implicat cel mai mult. Toate sunt de suflet. Şi din afară, Îngropaţi-mă pe după plintă. Până acum... Şi de abia aştept să văd un spectacol care să-l doboare.
A.A.: Dacă ar fi să fac un top trei ai Atelierului, pe locul trei ar fi Reţeta dragostei, pe locul doi Momo, iar pe locul întâi, evident, Deşteptarea primăverii. Din afară, aoleu... Eu nu am văzut încă Îngropaţi-mă pe după plintă, dar din ce am văzut eu până acum, ţin minte foarte bine un Oscar şi Tanti Roz cu Marius Manole şi Oana Pellea. Şi Artă cu Vlad Zamfirescu.
I.A.P.: Ce persoane v-au influenţat cel mai mult de când aţi pornit pe acest drum, dacă îi putem spune, artistic?
Cei doi răspund împreună, fără să ezite, "Lenuş şi Gelu". Şi mai apoi fiecare om în parte din trupă. (Gelu Rîşca e scenograful şi co-coordonator al trupei şi soţul lui Lenuş Moraru - n.r.)
Le propun acum un joculeţ de cuvinte:
I.A.P.: Când spui "Atelierul de teatru" spui...
V.G: O floare a clipelor.
A.A.: Sunt o grămadă de cuvinte care îmi vin când spun "Atelierul de teatru": familie, "tiatru", cu i, sensibilitate şi ciudă, pentru că simt că nu am făcut niciodată ceea ce trebuie.
I.A.P.: Cînd spui "Melchior"/"Moritz" spui...
V.G: Au! Wendla... (râde) Cred că e unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, pentru că am ajuns să-l cunosc foarte bine. De când lucrez la spectacolul ăsta eu nu m-am mai simţit singur. Chiar şi când dorm, simt că e cineva. Acela e Melchior şi nu adorm niciodată singur. Adorm cu el în gând. Cred că ne cunoaştem amândoi foarte bine şi aş fi foarte interesat să purtam o discuţie. Să mă întâlnesc cu el pe stradă şi să vorbim.
A.A.: Acsinte Alexandru Constantin. Având în vedere că m-am dedicat trup şi suflet acestui personaj, pot spune cu cea mai mare sinceritate că Moritz, 95% spre 100%, este persoana mea. Pentru că tot ce am pus în Moritz este împrumutat din persoana mea de dinainte să intru în Atelier. Asta m-a ajutat cel mai mult, să mă uit la cum eram înainte, la poze şi la filmuleţe.
I.A.P.: Când spui "Lenuş şi Gelu" spui...
A.A.: Pot spune, foarte lejer, "mami şi tati". Dar sunt mai mult de atât. Sunt Adam şi Eva, pentru că de la ei porneşte totul. Din ei se naşte tot ce facem noi, iar dacă lipsea unul din ei, eu nu m-aş fi aflat în poziţia asta.
V.G: Cum vin, una după alta! Primul lucru la care m-am gândit poate suna mega stupid, fiindcă mi-am închipuit doi cercetători, în halate colorate, Gelu cu multe gadgeturi, care au o lupă prin care se uită amândoi şi mă văd dezbrăcat de toate măştile şi mă acceptă şi suntem prieteni. Dar nu e ca şi cum eu aş fi un cobai, iar ei m-ar studia ca la insectar. Îmi place că se uită aşa şi îmi place că te poţi uita şi tu prin lupă şi îi poţi vedea aşa, iar asta mi se pare fascinant.
I.A.P.: Când spui "şcoală" spui...
A.A.: Plictiseală. Atenţie forţată. Rămâi cu doar 20% din potenţialul pe care îl ai. Pierzi timpul.
V.G: Un fel de timp liber în care sunt forţat să fac ceva productiv pentru intelectul meu. De genul: citit, descopăr lucruri noi de la nişte profesori foarte buni, socializez. Pentru mine şcoala nu e un chin absolut deloc. Îmi face chiar plăcere să merg la şcoală.
I.A.P.: Când spui "IDEO IDEIS" spui...
A.A.: Ziua judecaţii, ca să o "ardem" Biblic.
V.G: IDEO e format din oameni şi experienţe. Minunate, unice şi magice. Eu văd toate aceste lucruri ca pe nişte hărţi. Iar tu, la rândul tău, eşti una. Poţi merge pe orice drum, poţi porni de la o discuţie, "bună - ce faci?", iar apoi să urmezi un drum şi să descoperi lucruri noi, nişte peşteri necunoscute sau o mare nouă, nişte câmpii însorite, nori negri, tornade. Tu alegi ce faci, dacă urmăreşti o hartă şi alegi ce dai tu din harta ta. Partea cea mai frumoasă e că toată lumea dă tot ce e mai bun. Studiind hărţile alea rămâi cu multe lucruri. Cu drumuri, cu feţe, cu poze. Harta este pe tine şi fiecare te poate urmări şi poate lua ce vrea de la tine, din experienţele, din trecutul tău şi din ce faci. Şi o inimioară frumoasă.
... Ne zâmbim, ne mulţumim şi ne îndreptăm încrezători către Casa de Cultură, pe ritmuri de Suede.
(foto: Adi Bulboacă)