Explorarea resurselor scenice pe care literatura dramatică antică le mai păstrează din plin şi în cazul spectacolului contemporan este o preocupare constantă pentru regizorul Mihai Măniuţiu. Relectura, "revizitarea" din unghiul artistului contemporan a unor texte ca Antigona sau Electra de Sofocle, Perşii de Eschil, Bacantele, Alcesta sau Medeea de Euripide, a produs montări în care Mihai Măniuţiu reinterpretează miturile care au generat piesele amintite şi incidenţa acestora cu universul omului de astăzi.
Cel mai recent spectacol al regizorului Mihai Măniuţiu, premiera Medeea după Euripide de la Teatrul "Tamási Áron" din Sfîntul Gheorghe, reia povestea lui Iason - cel plecat, împreună cu argonauţii săi, în căutarea lînii de aur – şi a Medeei, vrăjitoare fără de ajutorul căreia acesta nu ar fi reuşit. Atmosfera misterioasă, lumea magică stăpînită de Medeea prin ritualul mişcării, al muzicii, al unei limbi accesibile doar ei şi pe care nu o dezvăluie decît celor pe care ea vrea să-i iniţieze, fac din acest personaj, în viziunea lui Mihai Măniuţiu, nu doar ucigaşa inspirată de o furie devastatoare a propriilor copii, pe care-i avea cu Iason, şi a viitoarei soţii a acestuia, fiica lui Creon. Pentru Măniuţiu, Medeea - interpretată de Bicskei Zsuzsana, prezenţă charismatică şi cu forţă de expresie - este purtătoarea unei alte culturi modelate simbolic diferit, comparativ cu cea a lui Iason şi a lui Creon. Străină, cu limbă şi obiceiuri ciudate, Medeea este expusă de Creon, cu intenţia de a o pedepsi, ca într-o dioramă curiozităţii aproape obscene a Corului - personaj colectiv, animat de spirit gregar, o interpretare aproape similară avînd şi în alte montări ale lui Măniuţiu. Cunoscătoare şi depozitară a semnelor prin care dimensiuni ale unei alte lumi îi stau în putere, Medeea modelează logosul şi prin scris, iar gesturile sale au încărcătură simbolică, erosul practicat de ea creînd şi o ambiguă legătură esoterică.
Tensiunea dramatică a spectacolului este dezvoltată de conflictul dintre Cor - mînat de impulsuri viscerale, îl însoţeşte şi-l susţine pe Iason în mod instinctiv – şi cele două personaje feminine, Doicile, care o reprezintă şi o suplinesc pe Medeea, un fel de adepte ale religiei aduse de aceasta. Dramatismul montării cîştigă şi prin rezolvări ca cea a confruntării directe dintre Medeea şi Iason – în acest rol, Pálffy Tibor arată aceeaşi bună desfăşurare actoricească dovedită şi în alte reuşite scenice. Cu genunchii la gură, ghemuită într-un fotoliu pe rotile, nu scoate aproape nici un cuvînt; dezlănţuit, haotic, aproape condus de Cor, Iason vrea să-şi recapete independenţa, voinţa. El nu trădează numai iubirea întreagă, necondiţionată, a Medeei – cea care, la rîndul ei, este vinovată faţă de tatăl său – dar, Iason abjură, de fapt, iniţierea acordată de Medeea în ritualul unei religii ctoniene a cărei preoteasă este.
Soluţia regizorală care dă identitatea spectacolului - dincolo de marca stilistică Măniuţiu: mişcarea scenică inspirată, semnată de Vava Ştefanescu; costume, Iuliana Vîlsan; décor, Cristian Rusu; muzica de factură şamanică - este scena finală, cea în care Medeea, redevenită stăpînă pe ea însăşi şi pe ştiinţa ei magică, pleacă în propria-i lume, cu cei doi copii de mînă. Pînă la urmă, Medeea nu e o ucigaşă!
Trebuie subliniată performanţa trupei Teatrului "Támási Áron" din Sfîntu Gheorghe – de altfel, nu singura în istoria recentă a teatrului - o distribuţie care face din premieră Medeea după Euripide un moment artistic important.
Fişă tehnică:
Medeea după Euripide, traducere în limba maghiară de Kerény Grácia;
regia: Mihai Măniuţiu;
decorul: Cristian Rusu;
costume: Iuliana Vîlsan;
coregrafia: Vava Ştefănescu;
dramaturgie: Czegö Csongor, Prezsmer Boglárka;
distribuţie: Bicskei Zsuzsana – Medeea, Kicsid Gizella şi Péter Hilda - Doicile, Iason – Pálffy Tibor, Nemes Levente – Creon, Szabó Tibor – Egeu, Váta Lorand – Pedagogul, Diószegi Attila, Fazakas Misi, Fekete Mária, Kolcsár József, Márton Lóránt, Mátray László, Nagy Alfréd – Corul şi copiii: Ilyés Ágota şi Dénes Dániel