Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Despre oameni şi melci

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre oameni, melci şi cinefili fericiţi - Despre oameni şi melci


Irina-Margareta Nistor

septembrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Recunosc că de la Filantropica lui Nae Caranfil n-am mai văzut o comedie care să-mi creeze dependenţă (singura permisă, cea de filme...). L-am savurat la TIFF 2012 (la Cinema Florin Piersic, cu starul în sală şi fosta lui profesoară, doamna Elena Negreanu, pe ecran într-un cameo, un rol mic, dar de neuitat, de mamă a Valeriei Seciu sau a lui Dorel Vişan, nu se ştie exact, dar nici că ar conta, pentru că de la Driving Miss Daisy n-am mai întâlnit aşa ceva, o nonagenară genială recomandată de draga noastră Medeea Marinescu... Asta da serendipity!)

L-am revăzut apoi la Anonimul 2012, alături de câteva mii de spectatori, care au râs cu poftă şi au strigat entuziaşti după Gică, alias Andi Vasluianu (sublim, într-un rol de compoziţie, şi ce compoziţie), cu care se înfrăţiseră brusc, fireşte şi invidiindu-l, un pic măcar, pentru scena hot cu Monica Bîrlădeanu, de o frumuseţe hollywoodiană în realitate şi ideală alegere a regizorului Tudor Giurgiu, pentru româncă după care aleargă toţi bărbaţii, dar pe care tot străinii o iau de nevastă. Bucuraţi-vă de prezenţa pisicii pe un acoperiş fierbinte, că marele popor chinez va urmări scena cenzurată (cam ca la noi până în '89).

Povestea spusă cu umor şi pe alocuri cu amărăciune, este scrisă cu multă vervă şi poftă de Ionuţ Teianu, care a pornit de la o întâmplare, oricât de incredibil ar părea, adevărată (şi repetabilă, dacă ne gândim la Oltchim-ul de la ştiri). E vorba de salvarea unei fabrici pe care foarte subtilul Dorel Vişan vrea s-o vândă unor francezi cam escroci, puţin păsându-i ce se întâmplă cu angajaţii. Cinismul directorului îţi dă fiori, iar acolitul lui de la Cadre (Resurse Umane le-am zice acum), reprezentat strălucit şi îngrijorător de Constantin Fugaşin, te face să nu mai ai niciun fel de nostalgii. Poate doar după Michael Jackson, însoţit de comentariul lui Mihai Tatulici şi de nemuritorul Ion Iliescu, ceea ce te îndeamnă să mai reflectezi în privinţa regretelor. Vedeta e maşina ARO, care, după parada din Capitală ce a fost prilejuită de lansarea filmului şi expunerea la Mall Băneasa, cu joben cu tot, va deveni un vintage, la mare preţ.

De pe acum se întrevăd, după părerea mea două premii pentru roluri secundare, atât de serios conturate că te fac să vrei să le mai asculţi şi priveşti măcar încă o dată. Alina Berzunţeanu, profa de franceză, şi de muzică a începutului anilor '90, când încă nu apăruseră generaţiile privilegiate, care să înveţe limbile străine la ele acasă, şi soţul ei de pe pânză, un actor de mare forţă de la Cluj, Ovidiu Crişan, care are parte nu numai de o replică pe care o s-o înscrieţi curând la cele cult, dar o şi spune cu un firesc, jos pălăria! (Aş zice că e un echivalent autohton al lui Philip Seymour Hoffman). Dar mai e şi Andreea Bibiri, o soţie mult mai complicată decât s-ar putea crede şi care rezolvă o situaţie imposibilă, luându-ne pe noi, spectatorii, complici! Ori mama Manuelei / Monicăi, Liliana Ghiţă o descoperire pentru cinema asemeni gazdei din Legături bolnăvicioase, Cătălina Murgea, care dintr-o grimasă se jigneşte şi-l pune la punct pe presupusul pretendent, Stevenin fiul, care prin ridicolul voit dă de gândit celor ce vânează partide... de peste hotare. Citatul din Cioran, pe care hexagonalii îl confundă cu Ionescu (probabil Eugen) sau Popescu (Elvira?), face toţi banii. Ca de altfel şi Ravel, pronunţat ca la balamuc, scurta apariţie a unchiului din Nuntă în Basarabia, sărbătoritul chiar la una dintre premierele bucureştene, Tache Florescu, muzica lui Vlaicu Golea, montajul Nitei Chivulescu, imaginea lui Vivi Drăgan Vasile, producţia Oanei Giurgiu, care face meseria asta încă la începuturi la noi, cu atâta pasiune că îi iese occidental, puştiul Albert Dima, şi o scenografă, Adriana Răcăşan, care ar trebui să scoată un album cu obiectele definitorii ale anilor de după Revoluţie, când până şi gustul estetic al românilor era tot un fel de nechezol hiper kitchos...

Poate că remarca definitorie pentru Despre oameni şi melci a făcut-o o proaspătă studentă la medicină, de numai 19 ani: "De la California Dreamin' nu mi-a mai plăcut o peliculă atât de mult!"

Nu rataţi caravanele prin ţară! Şi fredonaţi-l pe Dan Spătaru!




 Toate articolele despre Despre oameni şi melci


0 comentarii

Spacer Spacer