Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Despre oameni şi melci

Şi maşina aceea care nu mai pornea - Despre oameni şi melci


Mihai Brezeanu

Un Blog de Teatru şi Cinema, septembrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Despre oameni şi melci candidează, cu bune şanse, la titlul de cel mai trist film din cinematografia românească. El formează, alături de Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii şi California Dreamin' (nesfârşit), un soi de trilogie a tristeţii, o troică a povestirilor despre pierderea iluziilor, boală naţională cu prea puţini supravieţuitori.
 
Dacă în Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, personajul Dorotheei Petre reuşeşte, până la urmă, să evadeze din România ce ea însăşi reuşea să evadeze, cel puţin formal, din comunism, dacă în California... personajul Mariei Dinulescu şi cel al lui Alexandru Mărgineanu evadează din satul ce el însuşi reuşea să evadeze, cel puţin formal, din pseudo-dictatura micului baron local, în Despre oameni şi melci personajul central, Gică (Andi Vasluianu), se întoarce învins în oraşul aproape mort. Singură eroina Monicăi Bârlădeanu reuşeşte evadarea, spre Franţa, dar prea puţina emoţie pe care o emană actriţa de-a lungul întregului film trage în jos şi capitalul de afecţiunea pe care îl generează rolul. În ciuda eforturilor lui Tudor Giurgiu (regie) şi ale lui Vivi Drăgan Vasile (director de imagine), Monica Bârlădeanu rămâne o frumuseţe rece.
 
Filmul trăieşte pe spatele imensului actor pe cale să devină Andi Vasluianu şi se hrăneşte emoţional şi ideatic din drama acelui personaj colectiv / clasă socială pe nume muncitorul român în epoca post-comunistă. Pendulând continuu pe binomul individual-colectiv, scenaristul Ionuţ Teianu construieşte o dramedie proletară pentru solist şi orchestră care lasă urme adânci pe obrajii şi în stomacurile spectatorilor, indiferent de meserie, gen, vârstă, credinţe, orientări şi ideologie.
 
În buna tradiţie a Noului Cinema Românesc, personajele-cheie sunt o fină îmbinare de lumini şi umbre, de bun şi rău, de generos şi meschin, de adevăr şi minciună. Şi dacă Andi Vasluianu are parte de un rol în care caruselul variaţiilor sus-jos se mişcă în ritm aiuritor, neajungând, totuşi, la nivele de intensitate prea ridicate (de pildă, cât de fioros se apropie de masa directorului jucat de Dorel Vişan şi cât de uşor îşi înmoaie pornirea violentă într-un discurs ce n-ar speria nici un copil de clasă pregătitoare!), Andreea Bibiri, distribuită în rolul soţiei lui Gică, are parte de cel mai tăios urcuş şi cea mai impresionantă prăbuşire nu doar din filmul lui Giurgiu, dar şi din istoria recentă a filmului românesc. Nu e puţin lucru să involueze de la modul discret-imperial în care îşi apăra soţul în faţa ameninţărilor directorului la pierderea uriaşă de altitudine morală provocată de dezvăluirile de final.
 
Că veni vorba, mare bucurie reîntâlnirea cu Dorel Vişan într-un film adevărat. În ciuda câtorva replici neconvingătoare (asta şi din cauza scenariului care îl sileşte la repetarea inutilă a ameninţărilor la adresa cuplului Vasluianu-Bibiri), Vişan prestează convingător, proaspăt şi consistent într-un rol care îl putea fura înspre facilă clişeizare.
 
De ce e, totuşi, Despre oameni şi melci unul dintre cele mai triste filme româneşti din istorie? Nu pentru că viaţa personală a eroului principal e un şir de mici erori, trădări, minciuni, ce aproape că nu mai lasă loc şi vreme de afecţiune şi adevăr, nici pentru că Gică eşuează în don quijoteasca sa încercare de a salva fabrica la care lucrează, nici chiar pentru chipul chaplinian şi şosetele michael jacksonian-ene ale aceluiaşi Gică, cel pe care bucureştenii nostalgici îl vor căuta de acum încolo la umbra copacilor din Parcul Izvor (aşa cum fidelii Aurorei tresar mereu când trec pe lângă o anumită ieşire din parcajul subteran de la Universitate), nici măcar pentru acel Drumurile noastre urlat din toţi bojocii de mâna aceea de muncitori călătorind într-un tren, cutie de conserve cărând pe şinele patriei prea-frumoase şi prea-puţin locuite iluziile unor oameni pe care istoria i-a abandonat într-o gară prăfuită, cu geamuri mate şi oglinzi înnegrite.
 
Uriaşa tristeţe se naşte pentru că tot efortul lui şi al lor, toată înduioşătoarea lor plan-pregătire pentru măreaţa azvârlire de spermatozoizi în văzduhul lumii pe care o numeau liberă, o visau idilică şi o descopereau crudă, toate acestea erau, vai!, atunci şi acum, total, absurd şi definitiv inutile! Pentru că dacă iluzia s-ar fi prefăcut în realitate, dacă speranţa lor ar fi prins carne şi oase şi sânge, ei s-ar fi ales cu o fabrică producătoare de maşini ce nu porneau. Locul unde ei şi, probabil, părinţii lor munciseră zeci de ani ajunsese, din voia sorţii, istoriei ori poate din mii de cauze şi vini punctuale, un rebut ce merita, de fapt, fix tratamentul aplicat de odiosul duo franco-Vişan-ian.
 
Nu, asta nu-i scuteşte pe directorii şi politicienii post-revoluţionari de imensa vină de a fi, deopotrivă, băgat în buzunar spăgi enorme şi amăgit sute de mii de oameni, dar asta potriveşte în canoanele adevărului giganticul capital imagologic care a hrănit atunci şi mai hrăneşte încă oceanul de frustrări al unei porţiuni de umanitate mioritică pierdută undeva într-o gară prăfuită, cu geamuri mate şi oglinzi înnegrite. Pentru că n-au avut curajul sau norocul de a sparge ori curăţa sticla şi de a privi înspre afară sau înspre sine, aşa cum personajul Monicăi Bârlădeanu are curajul s-o facă, aceşti oameni trăiesc de 20 ani iluzia că străini hrăpăreţi i-au deposedat de bijuteriile lor de mare preţ.
 
Şi totuşi, s-a schimbat ceva în cei 20 de ani care au trecut de la prima venire a lui Michael Jackson în România. Astăzi, colegii personajului lui Vasluianu n-ar mai pune mână de la mână, bănuţ peste bănuţ pentru bicicleta puştiului acestuia. Acest mărunt, dar aproape christic gest de "mulţumim că te-ai bătut şi pentru noi" a dispărut. Astăzi, Gică ar primi doar ironia rânjită în miez de noapte de blazaţii epocii-de-(după)-aur: "Ia, zi, mă, mai vrei să salvezi fabrica? Mai vrei, mă?".
 
După Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, Cătălin Tolontan scria: "După ce personajele străzii o salută pe Eva în stilul Titanic, iar ea stă îmbrăcată în costum pe puntea unui vas luxos de croazieră, urmează genericul, care curge pe aceeaşi melodie obsedantă... Ţara noastră-i ţara noastră.... Când se aprinde lumina, cei care au în jur de 20 de ani părăsesc repede sala. Ceilalţi, fie că sunt de 50 sau de 30 de ani rămân. Se fac că se uită la distribuţie şi se concentrează să nu plângă ca proştii, aşa proptiţi cu mâinile în scaunul din faţă, pasageri care se scufundă împreună cu lumea lor care-i petrece."
 
La Oameni şi melci, pe vremea genericelor de final, am ridicat cu greu privirea din scaunul din faţă. În sală, într-o colţ, l-am zărit. Şosete albe, pantofi negri, mustaţă, chip de om bun. Charlot. Confirm. Are ochii mei. Şi ai voştri.



 Toate articolele despre Despre oameni şi melci


1 comentariu

  • opinii
    MS, 23.09.2012, 14:13

    filmul are o poveste care nu ţine, e bun pana la ideea salvatoare si aplicarea ei, ideea si eforturile personajelor sunt penibile in film la fel cum ar fi si in realitate, chiar Giurgiu ne-a spus, cu gura lui, ca oamenii din Campulung au fost indignati cand au vazut filmul, de faptul ca un regizor s-a gandit sa-i puna intr-o astfel de lumina, oamenii nu inteleg diferenta dintre realitate si fictiune, a zis el, dar eu cred ca au inteles foarte bine diferenta dar nu le place sa fie vazuti atat de prosti nici in fictiune, sau ca nu le-a placut fictiunea despre ei, in plus acelasi tipar de film de dupa revolutie, scena hot, ca de obicei nelipsita in filmele romanesti mai umple si ea un gol, iar Andi Vasluianu nu joaca un rol, e exact tipul muncitorului, luat din multime si lipit acolo

Spacer Spacer