În programul zilei de luni, 24 septembrie 2012, s-au aflat două lucrări de compozitori ruşi: Concertul în Re major de Piotr Ilici Ceaikovski şi Simfonia a III-a de Serghei Rahmaninov.
Sunt întotdeauna încântată să descopăr Concertul pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski în câte o nouă interpretare. Spun asta pentru că nu-l mai ascultasem pe Alexandru Tomescu în această partitură, iar ceea ce am auzit a fost la nivelul prestaţiilor cu care solistul ne-a obişnuit. Tehnică precisă, temperament, culoare, le-am identificat pe toate în discursul său sonor, care a entuziasmat publicul de la prima, la ultima notă. Pentru a răsplăti aplauzele venite din public, Alexandru Tomescu a oferit ca bis partea I din Sonata a II-a op. 27 pentru vioară solo de Eugène Ysaÿe.
Simfonia de Rahmaninov este una cu adevărat splendidă care îşi menţine grandoarea tipic romantică, dar ne lasă să întrezărim elemente pe care ulterior le va folosi în lucrările sale, un Stravinsky, de exemplu. E o lucrare amplă cu fraze lungi care te poartă ca pe un fulg în vârtejuri largi de sunet. Are fast, strălucire, forţă, densitate.
Chiar dacă dialogul reprodus la început pare să indice altceva, nu ştiu cât de apreciată a fost orchestra. Mulţi au comentat că prestaţia nu a fost ce-a trebuit, că nu a existat vigoare şi că mai degrabă membrilor ansamblului li s-ar fi potrivit un repertoriu liric (ce e drept, la bis au cântat din Manon Lescaut de Puccini şi mi s-a părut splendid). Eu nu vreau să fiu prea vehementă. Recunosc că prefer Orchestra Radio France, dar această afirmaţie e prea subiectivă ca să constituie un argument. La italieni am detectat o anumită căldură, pe care nu aş vrea să o trec cu vederea. Şi în plus, e întotdeauna interesant să descoperi o orchestră nouă la tine în oraş, chiar dacă nu te cucereşte cu totul.
Orice-ar fi, a fost o seară altfel şi sunt nerăbdătoare să aflu ce e ne rezervă Festivalul în continuare.