Cvartetul Ad Libitum are un parcurs unic. Au 24 de ani de existenţă, în care au cucerit unele dintre cele mai mari premii care se pot lua în domeniu, au studiat cu mari maeştri din cvartete legendare ca Fine Arts, Amadeus sau Juilliard. În 2011 Adrian Berescu, primul violonist al ansamblului şi unul dintre fondatorii lui a pierit într-un accident. Într-un moment în care munca de o viaţă a celorlalţi trei membri părea distrusă, s-a produs fuziunea cu Alexandru Tomescu. Violonistul a acceptat misiunea de a umple golul lăsat de Adrian. E o poveste pe care poate o ştiţi, dar pe care am reluat-o pentru a arăta din nou, dacă mai era nevoie, cu ce reuşită extraordinară se pot mândri cei patru. Să repeţi zi de zi timp de 24 de ani alături de un om şi apoi să fii nevoit să începi să construieşti drumul alături de cineva nou e un efort. Acum însă s-au acomodat pe deplin unii cu alţii.
Au ajuns la un rezultat incredibil, au realizat o grea performanţă. Dar a meritat, căci simţim cu toţii armonia dintre ei, capacitatea lor de a se înţelege unii pe alţii. Sunetul lor este excelent studiat: extrem de curat, bine stăpânit, fără derapaje de niciun fel. Au şi avut un program divers care, punând în oglindă două mari şcoli componistice - cea rusă şi cea germană - le-a permis să îşi evidenţieze diverse faţete ale personalităţii. Au început cu Cvartetul nr. 2 de Aleksandr Borodin, un opus romantic, cu sonorităţi răscolitoare, în care ai senzaţia că muzicienii, ca şi tine, se uită pe sine, fără totuşi să o facă.
Cvintetul în Do major cu două violoncele de Schubert a constituit contraponderea primului opus din program. Pentru acesta din urmă, membrilor Cvartetului Ad Libitum li s-a alăturat violoncelistul Julian Steckel, special invitat din Germania. Deşi nu au avut mult timp la dispoziţie pentru repetiţii împreună, au reuşit performanţa de a construi un discurs sonor coerent, care a curs ireproşabil către un final încununat de aplauze bine-meritate. Lucrarea schubertiană este de o sensibilitate extraordinară şi nu e greu de înţeles de ce figurează adesea în preferinţele muzicienilor, atunci când vine vorba de muzică scrisă pentru acest tip de ansamblu.
Filonul romantic al întregului program a fost întrerupt de ceea ce personal, cred că a reprezentat punctul culminant al recitalului: este vorba de cele Trei piese de Stravinsky. Un set de partituri care emană o muzică abstractă, care te silesc să le urmăreşti firul melodic într-o mare de contraste violente, de volume scăldate ca într-o lumină albă, orbitoare. Este o muzică extrem de greu de redat, dar nu şi pentru membrii Cvartetului Ad Libitum a căror tehnică a sculptat sunetul cu precizia unui bisturiu, scoţând la iveală sonorităţi ireale.
A fost un recital cu adevărat ofertant, care timp de o oră ne-a făcut să explorăm registre diferite într-un program ce a avut ca numitor comun bucuria descoperirii celor mai surprinzătoare sonorităţi.