octombrie 2012
După dealuri
Fără să ştii nimic despre România, fără să conştientizezi faptul că acţiunea filmului lui Cristian Mungiu se desfăşoară în jurul anilor 2000, ai zice că avem de-a face cu o poveste din alt secol. Te izbeşte din capul locului lumina - culoarea gri şobolan, nuanţele de albastru închis respingătoare şi albul lipsit de speranţă al zăpezii. Dar ceea ce creează un disconfort pe tot parcursul filmului nu este faptul că regizorul a potenţat tragedia poveştii prin culoare, ci că asta e de fapt România în cea mai mare proporţie a ei. O Românie sărăcită, îngenuncheată, haotică şi fără repere morale.

Singurul personaj care trăieşte autentic, adică se manifestă aşa cum gândeşte şi cum simte, este Alina. Este un film despre nevoia de afecţiune, despre refuzul Alinei de a se macula, incapacitatea ei de a se minţi. Dar şi despre o lume în care reprezentanţii bisericii, ai societăţii îi distrug orice urmă de speranţă.

În linii mari, Alina vrea prietenia Voichiţei cu care a crescut la casa de copii. Singurul om în care are încredere. Dar Voichiţa s-a pierdut pe parcurs, ca şi celelalte măicuţe. Alegerea lui Dumnezeu nu este autentică, ci forţată de împrejurările vieţii. Alina, ca un personaj tragic, nu găseşte alinare nici la mănăstire - unde detectează fără echivoc falsitatea ritualurilor, nici la autorităţi - reprezentanţii poliţiei sunt indiferenţi la soarta celor două fete şi nici la medici, care tratează cu maximă superficialitate cauzele comportamentului unui om. Şi dacă nici biserica, nici reprezentanţii societăţii, dar nici părinţii adoptivi nu-şi găsesc răgazul să o înţeleagă, deznodământul e previzibil. Alina nu este victima unei boli psihice, ci toţi ceilalţi concură la tragismul sfârşitului ei prematur, fără remuşcări, fără procese de conştiinţă.

Filmul lui Cristian Mungiu nu este doar o poveste - cu un subiect de excepţie - ruptă din realitatea unei Românii de care nu vrem să ştim, este o radiografie fără menajamente a unei ţări care şi-a pierdut adevăratele valori, mutilată şi urâţită. Griul şobolan al filmului potenţează urâtul unei lumi pe care o ignorăm, dar care există în fiecare dintre noi.

Regia: Cristian Mungiu Cu: Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Valeriu Andriuţă, Dana Tapalagă

1 comentariu

  • nu
    rc, 30.10.2012, 14:24

    nu cred că e vorba despre urâţenia unei societăţi anume. dacă cineva, de oriunde, ar vedea filmul, şi-ar regăsi fără probleme angoasele. deci asta cu socialul...nu prea, decât în măsura în care spui că filmul problematizează nişte aspecte ale societăţii romţneşti. în niciun caz emoţia aceea gri pe care o primeşti nu defineşte o societate (cum e în 432, de exemplu).
    apoi, afirmaţia că alegerea Voichiţei nu este autentică este o altă jumătate de inepţie pentru mine.
    Cred că prin articolul dumneavoastră aţi demonstrat exact despre ce vorbeşte Mungiu: despre preconcepţii şi despre nevoia noastră de a spune dacă lucrurile sunt albe sau negre. Dar, vorba bătrânului Cohen: "thank God it's not that simple"

    cu alte cuvinte, nu e gri pentru că aşa e România (deşi da, aşa e ea). E gri pentru că nu e nici alb, nici negru. Never ever. :)

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus