Ca valoare artistică, promovarea filmului depăşeşte cu mult propunerile filmului. Prin asta nu vreau să spun că promovarea adresează replici mincinoase spectatorului, care, dacă s-a dus la cinema pentru că evenimentele care anunţau sosirea filmului i-au făcut cu ochiul, ar fi aşteptat un umor mult mai subtil sau o prezentare mai inteligentă. Dar vreau să punctez faptul că toată campania din jurul Melcilor e o istorie care exprimă destul de bine - şi destul de amar - imaginea care creşte în minte atunci cînd vezi cum cineva coboară dintr-un Jaguar pe o stradă importantă din România şi calcă direct într-o baltă, stropindu-şi costumul Brioni, în timp ce, de pe trotuarul celălalt, e privit de trei cîini lăţoşi.
Cu toate că filmul vrea să fie o comedie, mie mi-a fost greu să zîmbesc în timpul proiecţiei din mai multe motive. România vremurilor în care se derulează povestea e uşor de recunoscut şi în felul în care arată oraşul unde se derulează acţiunea, şi pe chipul personajelor care trăiesc drama închiderii uzinei vieţii lor şi în obiectele care populează casele lor (a Manuelei, în special). Acesta e un plus important al filmului, faptul că reuşeşte să creeze o atmosferă convingătoare în relaţie cu timpul în care îşi petrece faptele. Un alt aspect important e mutarea ideii de a salva uzina prin donare de spermă cu zece ani mai devreme decît în realitatea din care s-au inspirat realizatorii proiectului, inocenţa şi disperarea acestei idei fiind mai credibile ca gest al anului 1992 decît ca realizare a anului 2002. Însă nimic din ceea ce se petrece în jurul închiderii fabricii respective nu poate fi privit cu destindere, umoristic. Şi, ca receptare, totul pare cu atît mai sălbatic şi mai denaturat cu cît trecerea prin aceste drame (încă suficient de vizibile pe aici pentru a nu putea fi depăşite prin umor... sau, mai exact, printr-un astfel de umor) e pigmentată cu glume facile.
Gluma de natură sexuală e, cumva, în gena poporului nostru. Diferenţa dintre gluma ieftină şi gluma cu tîlc din umorul naţional vine din harul povestitorului, din ştiinţa de a îmbina elementele care transformă banalitatea sexuală în (preţios spus) forţă artistică revelatoare. Poveştile împărtăşite de Ion Creangă, cele care conduc cititorul pe uliţa mare, îşi găsesc tăria de caracter în peisajul blasfemiator pe care îl instituie. Atunci cînd sfinţii coboară din ceruri şi participă la nimicnicia umană (sfinţind lanul în care vor creşte organe sexuale masculine, de exemplu), atunci cînd simbolurile sfinţeniei pămîntene sînt prinse în furtuni sexuale, transgresarea unui interdict (de a nu lua în derîdere numele sfinte) transformă banalul în inedit. E un tabu încălcat, sfinţenia e terfelită şi, în această joacă, observăm mai bine neajunsurile sau bucuriile umanului. Cînd caracterul pilduitor dispare, cînd referinţa sexuală nu depăşeşte proprii pantaloni, realitatea se trivializează, gluma devine ieftină.
Ori în filmul de faţă multe situaţii care ar trebui să stîrnească rîsul sînt destul de grosolan construite şi, odată puse în relaţie cu drama pe care o însoţesc, creează mai degrabă reţinere. Foarte tuşate sînt şi personajele de decizie (cum e cel interpretat de Dorel Vişan) şi unele situaţii emblemă ale vizitelor oficiale străine (procesul de vînzare al firmei, vizita la şcoală). În aceste condiţii, de cele mai multe ori, să rîzi la Despre oameni şi melci e ca şi cum, într-un autobuz, în loc să-i oferi locul, ai comenta maliţios faptul că un domn în vîrstă abia se ţine pe picioare.
În ciuda acestor aspecte, filmul curge fără să fie (chiar) ofensator (fiindcă nu are ifose artistice în ceea ce arată spectatorilor), are cîteva întorsături de situaţie binevenite şi un final cald şi plăcut privirii spectatorului (reconcilierea în cadrul familiei lui Gică). Lucruri care îl aduc în categoria de mijloc a filmelor autohtone. Unde, totuşi, prin comparaţie, Nae Caranfil de după E pericoloso sporgersi pare un maestru!