Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul International de Film Comedy Cluj, 2012

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Comedy Cluj - International Film Festival 2012 (I)


Florian-Rareş Tileagă

octombrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Orice festival poate fi descris într-o frază sau în câteva cuvinte. De exemplu, spiritul TIFF-ului e "abia aştept să vin la Cluj în iunie", deci e Clujul însuşi. Despre festivalul medieval din Sighişoara nu se vorbeşte în termeni compleţi; e destul să zici "festivalul de la Sighişoara" şi e clar. Sibiul e "festivalul lui Chiriac", Craiova e "Shakespeare" iar Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti a fost dintotdeauna "FNT, Afrim, Dabija". În schimb, pentru aparent noul festival de film de comedie de la Cluj, ajuns deja la a IV-a ediţie, expresia cea mai rostită de spectatori e "cum adică, nu e TIFF?"

Nu, nu e TIFF şi nici nu cred că vrea asta. Dar nu poate să nu-ţi sară gândul la festivalul lui Giurgiu şi Chirilov, când auzi că Clujul are încă zece zile de film, dar în octombrie. Şi, din câte s-a văzut, pentru un alt fel de public. Până acum câţiva ani, eram convins că orice festival de teatru sau film ar fi în Cluj, ar avea acelaşi public. Fals. Clujul e uriaş, ca structură a publicurilor şi îşi "împarte" spectatorii în funcţie de felul, lungimea, atmosfera şi numele festivalului. În cazul celui internaţional de film de comedie - care surprinde prin faptul că e la a IV-a ediţie, că e lung ca TIFF-ul şi că are un buget în mod vizibil mare -, numele de "Comedy Cluj" sună bine. În special pentru consumatorii de divertisment. De fapt, cui nu-i place să râdă?

Dar există şi un revers al medaliei. În puţinele zile pe care le-am petrecut la festival, alergând ca să vizionez cât pot de mult, n-am văzut nici săli pline, nici cozi la bilete. Iar în reacţiile din săli n-am simţit prezenţa acelui public de Cluj, numeros şi lăudat până şi de regizorii străini pentru cinefilie, gusturi fine etc. La mijloc este fie o greşeală de marketing care, în ciuda logo-ului inspirat (un cameleon, simbol pentru flexibilitate, imprevizibilitate, zâmbet), n-a reuşit să impună decât ideea de divertisment, fie o greşeală a publicului, care n-a înţeles despre ce e vorba. În orice caz, efectul de a avea în sală cel mai bun public, dedicat culturii prin film, n-a fost cel scontat. Ceea ce nu are de-a face cu selecţia filmelor. Din câte am reuşit să vizionez, a fost parţial bifată şi flexibilitatea stilistică, şi imprevizibilitatea viziunilor regizorale şi a poveştilor. Iar de râs, s-a râs uneori pe rupte. Iată nişte titluri:

Tucker and Dale vs Evil (r. Eli Craig, Canada - SUA, 2010). Se numără printre filmele care, din punct de vedere cultural, nu par să merite nici măcar un sinopsis, darămite o cronică... Atât de gălăgioasă şi de nesofisticată e parodia operată de Tucker şi Dale... pe seama horror-urilor hollywoodiene, de care râde la modul cel mai grosolan, încât ai impresia, văzându-l, că trădezi cumva cinema-ul lui Pasolini şi Kubrick. Dar există, dragi cinefili, şi acest gen în cinematografie, care deliberat are ca scop bătaia de joc pe seama clişeelor de construcţie din alte filme. În acest caz, din filmele hipercomerciale, în care, din păcate, cred milioane de spectatori.

Unul din plusurile parodiei Tucker şi Dale... este că povestea reformulează reţeta narativă a unui horror, pe care simţi că ai întâlnit-o de mii de ori: o gaşcă de tineri petrecăreţi urcă la munte, la distracţie, şi întâlnesc doi ţărănoi înfricoşători. Nici unul din ei n-are intenţii ucigaşe; totuşi, un şir de confuzii spectaculoase are loc de la primul contact între cele două tabere, făcând ca cei doi localnici să ajungă, accidental, călăii tinerilor. Combinaţia e de râs şi şoc, povestea fiind inepuizabilă ca aparenţe horror, fără concesii în ceea ce înseamnă orori. Cantitatea de sânge arătată e uriaşă şi îţi aminteşte, situaţional şi ca efecte, de alte scenarii, fiind o salată de soluţii din Wrong Turn, I Know What You Did Last Summer, Final Destination sau chiar din rafinatul Deliverance. Recurge constant la tipologii (piţipoanca, salvatorul, casapul), la muzică lugubră, umbre, unghiuri de filmare răsturnate, zgomote bruşte, la explozia din final, la maşina care nu porneşte, la poliţia care ajunge târziu sau la scenele romantice în toiul climaxului. Ca parodie, demersul e legitim. Ca scop, e cam mult spus că urmăreşte educarea gustului cinefilic... Poate doar un soi de distracţie "prin detaşare estetică". Dar e bine jucat, bine filmat, echilibrat, credibil, trădând, totodată, şi o mare risipă de bani, în genul parodiilor lui Robert Rodriguez.

Den skaldede frisør / Oricum te iubesc (r. Susanne Bier, Danemarca, 2012). Căutătorii de emoţii şi râsete în zona comediei romantice s-au simţit bine la Den skaldede frisør, cu Pierce Brosnan în rol principal. Proiectat chiar în deschiderea festivalului, filmul a avut exact acelaşi scop pe care le au, de exemplu, spectacolele de bulevard care deschid întotdeauna festivalul de teatru din Alba Iulia: de pură plăcere că te afli la spectacol. Ceea ce nu minimalizează valoarea filmului. Construit pe linia fină între dramă existenţială şi comedie romantică, filmul danezei Susanne Bier (care a făcut şi Hævnen / In a better world, Oscar în 2011) preia o temă îndelung purtată în cinema-ul american al anilor '80 - dragostea la vârsta a doua versus dragostea juvenilă - care a generat o serie de soap-operas. Probabil fenomenul a fost şi invers, de la soap-opera la lungmetraj, ca replică indirectă la non-valoarea telenovelelor. Dar adevărul e că, aici, în Den skaldede frisør, accentul cade nu doar pe calitatea structurii de romance clasic, ci şi pe valoarea umană a poveştii. Mai exact, pe profunzimea caracterelor, pe realismul nespectaculos al situaţiilor de viaţă (cancer, homosexualitate, adulter) şi, cel mai important, pe un bun simţ uimitor al relaţiilor de dragoste. Nu detaliez subiectul, ar fi păcat pentru cei care încă nu l-au văzut. Dar e o fineţe a dialogurilor şi o autenticitate a conflictelor care apropie acest scenariu aproape dulceag de acela mult mai strălucit şi mai discret din Lost In Traslation (r. Sofia Coppola, 2003). Recomandat atât scepticilor (pentru folosirea rafinată a umorului, ca înveliş al dramei), cât şi celor cărora le era dor de romantism cinematografic pur-sânge, fără concesii de dragul lacrimilor sau al râsetelor, Den skaldede frisør poate fi un exemplu de calitate. De "film bun", în cea mai largă accepţiune.

Moonrise Kingdom (r. Wes Anderson, SUA, 2012). Doi copii de 12 ani - un băiat vorbăreţ, dar inventiv şi o fată tăcută, dar sigură pe sine - pun la cale să fugă de acasă. N-au remuşcări, iau totul în serios, nu pun preţ pe nici o regulă în afară de cele stabilite de ei şi lasă în urmă totul. El - grupul de cercetaşi, militarizaţi şi complet depersonalizaţi; ea - o familie inertă şi absentă. Se îndrăgostesc şi ar face orice, ca nişte oameni mari, ca să rămână împreună. Imaginează-ţi, pornind de aici, cât de suculentă e aventura celor doi, din moment ce Wes Anderson (care a şi regizat filmul, primind pentru asta o frumoasă nominalizare la Palme d'Or 2012) a scris această poveste pentru deliciul tuturor celor care au suferit de pe urma agresiunii normelor sociale. Fără nici o concesie făcută umorului american, recunoscut pentru blândeţea lui stupid împăciuitoare, filmul pulsează de satiră. E o constantă şi acidă antiteză între rigiditatea lumii şi naturaleţea aproape amuzantă a copiilor.

Puţinele minute în care îi vedem pe Bruce Willis (în rolul unui poliţist bonom), pe Bill Murray (tatăl fetei, blazat şi sec) şi Edward Norton (în rolul zelos al conducătorului de cercetaşi) n-au ca scop fericirea noastră că îi vedem pe ecran, ci construirea unor roluri fantastic de precise şi "gustoase" caracterial. Extinzând noţiunea de aventură copilărească, specifică teatrului de păpuşi, înspre aceea de aventură satirică, turată la viteză mare în maniera lui Danny Boyle din Trainspotting şi Slumdog Millionaire, regizorul Wes Anderson exploatează din plin calitatea cinema-ului de a face orice ca să exprime ce vrea. Orice-ul, aici, constă în jocuri ale unghiului de filmare, cu accente retro (traveling-uri, transfocări bruşte, învechire a peliculei), care transmit starea de fixaţie şi înţepenire socială. Extrem de creativ e şi dialogul, care uimeşte aproape la fiecare replică, articulând frusteţea aventurilor cu iz romanesc, culese parcă din lumea lui Mark Twain, Edmondo de Amicis sau a fraţilor Grimm. Rapid şi consistent, jucăuş şi grav, pe alocuri, filmul are ceva şi din veselia benzilor desenate. Îţi aminteşte, la acest nivel, de picturalitatea ireală din Palindroms, al lui Todd Solondz. La Comedy Cluj, Moonrise Kingdom a fost filmul care a bifat, prin valoarea sa deconcertantă, toate ideile pe care logo-ul şi mesajul festivalului s-au străduit să le transmită prin programul lui de 100 de filme. Adică multiculturalism, voie bună şi calitate.

Stanje soka / Stare de şoc (r. Andrej Kosak, Slovenia - Bulgaria - Serbia, 2011). Nu la fel de puternică, precum titlul, şi în nici un caz nu la fel de captivantă, ca în sinopsis, această mare coproducţie balcanică a fost una din surprizele cel puţin dezamăgitoare din Comedy Cluj. Cel mai important motiv e că ceea ce se întâmplă în film nu depăşeşte aproape deloc ceea ce se spune în cele câteva rânduri de sinopsis, lucru grav din punct de vedere scenaristic. Iar ceea ce se întâmplă - un muncitor din Iugoslavia intră în comă în anii '80 şi se trezeşte abia după destrămarea ţării - e un subiect politic nu doar generos, ci şi foarte sucit şi sensibil pentru cele peste 20 de etnii de pe teritoriul actual al fostei Iugoslavii. Dar felul extrem de naiv, de neverosimil, de previzibil şi de tezist în care povestea capătă formă, încă de la început, plictiseşte. Ba chiar enervează. Cu momente de actorie forţată ca în teatrul de păpuşi, cu scene de dramatism sau umor a căror profunzime n-o depăşeşte pe cea a unui diafilm de grădiniţă, Stanje soka / Stare de şoc pare un eşec pe toate planurile. Actoricesc, regizoral, scenografic (muncitorul poartă aceeaşi uniformă, atât în anii '80, cât şi în prezent...), vizual (cadre care nuanţează slab potenţialul comic al situaţiilor), filmul nu are cum să placă. Iar dacă place, e pentru că îţi vine să râzi de la o strâmbătură sau o maimuţăreală. E de apreciat, probabil, măcar pentru intenţia de a ilustra balcanismul în dubla ipostază comunist-capitalistă, prin intermediul unor personaje caricaturale, specifice comicului de situaţie. Dar atât. În rest, o mare pierdere de energie.



 Toate articolele despre Festivalul International de Film Comedy Cluj, 2012
 Toate articolele despre Den skaldede frisør / Love Is All You Need


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Comedy Cluj - International Film Festival 2012 (II), Florian-Rareş Tileagă
 Absurdistan la International Film Festival Comedy Cluj, 2012, Florian-Rareş Tileagă
 Un cuento chino / Chinese Take-Away la Comedy Cluj, 2012, Oltea Zambori
 O comedie cu gust amar - Den skaldede frisør / Oricum te iubesc la Comedy Cluj, 2012, Adrian Ţion


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer