Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Viaţa e vis

Un text vechi în haine scenice noi - Viaţa e vis


Oltiţa Cîntec

Suplimentul de cultură, septembrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cum şade bine oricărui teatru cu panaş, la Naţionalul timişorean stagiunea 2012-2013 s-a deschis spectaculos. Cel dintîi nou titlu înscris pe afiş e un clasic al universalităţii, Viaţa e vis de Calderon de la Barca, e realizat de unul dintre liderii estetici ai regiei româneşti a momentului, Mihai Măniuţiu, şi a fost găzduit de una dintre cele mai moderne săli de spectacole din ţară, Sala 2, amenajată într-o clădire de patrimoniu, odinioară fost manej regal. Reprezentînd dezvoltarea unei teme recurente a spiritualităţii canonice, tipic dar nu exclusiv barocă, Viaţa e vis e inspirat tratată de regizorul clujean în cheia actualizării. Cantonarea într-o versiune fidelă istoriei teatrului, epocii în care autorul spaniol şi-a scris lucrarea, prima jumătate a secolului al XVII-lea, ar fi echivalat cu un tribut plătit vetustului, pe care publicul actual nu l-ar fi apreciat cu certitudine. Iată povestea. Regele Basilio îşi privează fiul de libertate încă de la naştere, deoarece i s-a prezis că va fi un conducător nemilos. Segismundo nu are habar de originile sale regale, e educat în izolare, fără contacte cu lumea. Ajuns la seniorat şi obligat de curte să lase un succesor, Basilio încearcă să îi ofere o şansă propriul fiu. Îl testează, adormindu-l cu substanţe medicale şi trezindu-l pe tron, ca suveran. Neobişnuit cu societatea, nepriceput sã relaţioneze şi să conducă, prinţul îşi adevereşte cruzimea. Întristat, dar cu conştiinţa împăcată, tatăl îl reîncarcerează. Sub presiunea poporului, care aflase de existenţa lui, Segismundo revine, de această dată cu o nouă perspectivă asupra lumii şi a felului în care trebuie administrate treburile unui regat.

O asemenea naraţiune teatrală, vecină cu basmul, avea nevoie de o remodelare scenică în acord cu spiritul timpului nostru. Sondarea regizoral-hermeneutică în subtextele acţiunii dramaturgice, a construcţiei personajelor şi replicilor a evidenţiat niveluri de înţeles subliniate de Mihai Măniuţiu în forma spectaculară pe care a dat-o piesei. Discursul său scenic s-a orientat spre descoperirea unor puncte comune tuturor epocilor istorice, general umane, care să comunice convingător cu spectatorul contemporan. Sînt în Viaţa e vis teme care îl frămîntă pe regizorul clujean de mai multă vreme, la care revine repertorial utilizînd texte canonice pe care le reinterpretează fără să le trădeze. Pe lista sa de interes artistic se află subiecte precum puterea, limitele şi derapajele ei, predestinarea şi libertatea de opţiune, pacea şi războiul. Le-a abordat în montări recente precum, dintre cele pe care le-am văzut, Caligula, Noaptea Walpurgiei sau Paşii Comandorului, Macbeth. Sînt, de fapt, teme aproape obsedante pentru vremea noastră, în care indivizii şi comunităţile îşi caută repere de siguranţă, în care valorile morale şi delimitările nu mai sînt atît de nete, lăsînd loc confuziilor şi înţelegerii eronate. Tema puterii e tratată de Măniuţiu din perspectiva binelui şi a răului pe care le induce. Şi în Viaţa e vis, guvernarea e privită în relaţie cu modul în care trebuie gestionată, cu posibilele ei derapaje, cu felul în care liderii se lasă contaminaţi de partea ei întunecată. Excesele, absolutismul, narcoza puterii sînt parametri interpretativi între care Mihai Măniuţiu plasează povestea din Viaţa e vis. În contrapondere, sînt marcate traumele pe care le aşază în orice individ izolarea, însingurarea, lipsa de afectivitate, ca efecte directe ale nepăsării celorlalţi, a indiferenţei lor, ori a părerii că fac bine, cînd, de fapt, fac rău.

Sînt cîteva momente de o simplitate şi o frumuseţe copleşitoare în spectacolul lui Măniuţiu. Aş zice chiar de o poezie surprinzătoare pentru stilul cerebralizat al creatorului, care de regulă preferă emoţia teatrală stăpînită, filtrată prin raţionalitate, chiar rece. Precum mica mîngîiere a Rosaurei pe creştetul lui Sigismundo, mîngîiere pe care el o caută apoi, o cere întinzînd capul. Un gest cotidian, firesc, devine emblematic pentru o stare, nevoia de sentimente sincere, fundamentale, din categoria acelora care ne dau puterea de a merge mai departe.

Venit în teatru din zona arhitecturii, Adrian Damian şi-a concentrat concepţia scenograficã pe designul spaţial. "Decorul" său e activ, se mişcă, la propriu, naşte nu doar spaţii, ambiente de joc, ci şi microlumi, atmosfere, senzaţii. Mai întîi vedem un perete metalic, care constrînge. Dincolo de el există altceva, care închide altceva, un fel de tunel luminat care avansează spre public, cu efecte vizuale speciale. Utilizînd construcţii metalice, plastica scenografică denotă precizie, jonglînd cu balansul dintre închis / constrîngere - deschis / eliberare. Atmosfera onirică e completată prin lumina albă, lăptoasă, care vine de peste tot; prin plasmele cu transmisiunile în direct, care ne ţin conectaţi la realităţile imediate.

Însoţitorii lui Basilio constituie un mic cor, androgin, care îndeplineşte cam acelaşi rol ca în tragediile antice. Coriştii sînt, ca înfăţişare, multiplicări ale regelui, îl însoţesc peste tot, îi sprijină acţiunile, comentează evenimentele, se asigură că predestinarea devine reală.
 
Cu Marian Râlea, distribuit în Segismundo, Mihai Măniuţiu a lucrat frecvent, la Bucureşti, Sibiu, Tîrgovişte, aşa că îl putem numi unul dintre actorii săi fetiş. Prinţul pe care îl interpretează acum e un amestec de infantilitate şi om matur, jucînd detaşarea exterioară pe un fond de introspecţie a personajului care îi denotă complexitatea. Ion Rizea face în Basilio o compoziţie de calitate, jucată atent la detalii. La detalii e atentă, ca întotdeauna, Claudia Ieremia, convingătoare în Rosaura, într-un tandem reuşit ca tonalitate cu Marian Râlea-Segismundo. Momentele celor doi transmit o emoţie specială, unică în spectacol.

Deşi e în versuri, Viaţa e vis nu sună deloc prăfuit (traducere: Sorin Mărculescu - nota LiterNet). Muzicalitatea ei e plăcută auditiv, impune o cadenţă, un tempo constant, cu care toate componentele teatrale trebuie să ţină hangul. Viaţa e vis e un spectacol construit impecabil, cu logica solidă cu care ne-a obişnuit Mihai Măniuţiu. Dar şi cu frumuseţea invenţiei scenice adecvate unui text clasic, căruia regizorul îi reiterează universalitatea.



 Toate articolele despre Viaţa e vis


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Oltiţa Cîntec


Alte articole

 Galerie foto - Viaţa e vis, Adi Bulboacă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer