Dacă ar fi un text literar, cel de-al doilea lung metraj de ficţiune al lui Sergei Loznitsa ar fi o povestire în ramă. Povestea principală este fragmentată de câte un episod din trecutul apropiat al fiecăruia dintre cei trei protagonişti ai filmului, trei partizani bieloruşi uniţi - în povestirea la timpul prezent - de rolul de condamnat al unuia dintre ei şi de cel de executor al celorlalţi doi.
În Belarusul aflat sub ocupaţie germană, Sushenya este eliberat şi lăsat în pace de nazişti în timp ce complicii săi într-un act de sabotaj feroviar sunt spânzuraţi. Burov şi Voitik sunt partizani trimişi să ducă la îndeplinire sentinţa pentru acest evident act de trădare.
Ca în orice povestire bună, premisa (trădarea) se dovedeşte din ce în ce mai puţin evidentă pe măsură ce poveştile individuale ale celor trei (istorii morale de fapt, care explică traseul lor până în momentul prezent al povestirii) se aşază una peste alta, modificând etichetele furnizate la început. Colaboraţionişti şi partizani, trădători şi eroi, vinovaţi şi nevinovaţi se amestecă într-o ceaţă morală care pune la îndoială nu doar adevărurile individuale ale personajelor, ci chiar conceptele propriu-zise în cadrul propice oferit de absurdul celui de-al Doilea Război Mondial.
Astfel, din povestea lui Sushenya aflăm că nu este trădător şi nici măcar sabotor. Ceilalţi trei lucrători feroviari, cei care au şi fost spânzuraţi, nici ei nu erau sabotori. Au venit cu ideea de slăbi linia ferată pentru ca în urma unei deraieri, şeful lor, pe care nu-l suportă, să fie executat de nazişti. La contraargumentele morale aduse de Sushenya cei trei răspund cu argumente circumstanţiale: trenul va veni la miezul nopţii şi nimeni nu-i va suspecta pe ei, simpli muncitori. Sushenya, deşi e singurul care se opune, gândindu-se la vieţile care ar putea fi pierdute, e deja în postura omului moral care e condamnat inevitabil de împrejurări: dacă nu face nimic să-i împiedice, nemţii vor ordona repercusiuni severe, dacă face, atunci colegii săi vor fi condamnaţi. Ca într-un coşmar kantian, imposibilitatea lui de a acţiona moral va crea până la urmă un dezastru şi mai mare: trenul vine pe lumină şi este plin cu oameni care sunt trimişi spre lagăre. Cei trei sabotori de ocazie fug panicaţi, sunt prinşi şi ulterior condamnaţi. Coşmarul nu se termină aici şi Sushenya, care se consideră vinovat în propriul său sistem, este eliberat, deci declarat nevinovat, de cel mai vinovat judecător: nazistul. Eliberarea nu este eliberatoare: dacă un judecător vinovat eliberează un nevinovat, el devine automat un vinovat (colaboraţionist) în ochii conaţionalilor şi chiar al propriei soţii.
Aceasta e întrebarea: cum poate omul să subziste moral în condiţii de criză? Răspunsul lui Sushenya este să se pună în orice ocazie la dispoziţia judecătorilor săi (cu toţii decăzuţi moral), să accepte soarta într-un soi de imobilism la care imposibilitatea de a acţiona moral îl împinge. Rând pe rând însă, judecătorii se dovedesc incapabili să ducă la bun sfârşit pedeapsa pe care el însuşi o acceptase ca fiind corectă: naziştii îl eliberează ştiind că îl vor omorî conaţionalii lui ce îl vor bănui de trădare, iar partizanii nu reuşesc să îl omoare cu toată bunăvoinţa de care dă dovadă condamnatul.
Dacă unele elemente al poveştii par întrucâtva familiare atunci cititorul a intuit bine: V tumane urmăreşte un Hristos blond care îşi cară în spate crucea (trupul rănit şi apoi cadavrul ţeapăn al partizanului care venise să-l omoare) prin pădurile înfrigurate ale Belarusului aflat sub ocupaţie nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi care va sfârşi până la urmă între doi "tâlhari", unul bun şi unul rău. Este un film care scoate în evidenţă falsitatea adevărurilor individuale (în măsura în care acceptăm că adevărul este în mod necesar şi moral), un Roshomon aşa cum l-ar fi făcut Andrei Tarkovski: pur conceptual, la fel de uimitor vizual (imaginea e semnată de Oleg Mutu) şi străbătut de un filon de filosofie şi chiar iconografie creştină.