Ţi s-a întâmplat probabil şi ţie ca, într-un anumit punct al vieţii, să te trezeşti într-un glob de sticlă sufocant din care să poţi vedea foarte bine lumea dar din care să nu poţi ieşi pentru a înhăţa viaţa care crezi că ţi se cuvine. Stai acolo şi te uiţi la spectacol şi nu ai nicio şansă; orice ai face, lucrurile, majoritatea lor, rămân inaccesibile. Cam aşa pare că se simte şi Ilan.
Ilan e un tip israelian care a plecat din ţara lui pentru a-şi căuta o viaţă mai bună, deşi trebuie să fim atenţi la flexibilitatea termenului de "viaţă bună" atunci când ne imaginăm posibilităţile. A ajuns, cumva, în Cambodgia şi citeşte în cărţile de tarot viaţa trecătorilor de pe străzile Phnom Penh-ului. E mort de foame, are unghiile murdare, e transpirat şi, de cele mai multe ori, zâmbeşte inert. Ilan trăieşte cu Saran, o femeie khmeră al cărui număr de soţi anteriori Ilan încearcă să-l pună în ordine şi din care legături au rezultat cinci copii. Copiii ăştia cinci nu locuiesc cu Saran. E prea săracă şi i-a dat spre adopţie. Cu Ilan, ea are două fete - Marie şi Jasmine. Marie, cea mare - de doi ani, are o figură înfricoşată tot timpul. Ai zice că ştie că urmează să fie pasată şi ea la altă familie, aşa că urmăreşte îngrozită fiecare mişcare din jur ca să-şi dea seama cam când o să se întâmple şi asta. Nimic foarte grav încă.
Ce face lucrurile şi mai grave e că Ilan şi Saran sunt pe două planete diferite. Comunică într-o engleză precară şi aproximativă care face ca lucrurile să arate şi mai mizerabil. Cuvinte de bază sunt înţelese greşit iar gândurile transmise ajung la celălalt trunchiat şi într-o formă caricaturală, "you understand?" Dar cumva, cei doi reuşesc să împace chimia dintre ei. Jumătate din fiecare dintre ei ar vrea să plece şi jumătate ar vrea să stea. Se despart şi se împacă la fiecare intersecţie de străzi, ca doi magneţi care s-ar atrage şi respinge în acelaşi timp. Saran:"You wanna die?"; Ilan: "Yeah." Saran: "I ask somebody to kill you". Ilan:"Yeah".
În Phnom Penh Lullaby, camera direcţionată de regizorul Pawel Kloc - "the invisible guest" în viaţa personajelor, cum o numeşte el -, se plimbă discret printr-un infern care se târăşte de pe străzile morbide din Phnom Penh, unde prima întrebare către un străin e "You want a small one? I have small. 10, 13?", până în pereţii infiltraţi cu apă din cămăruţa în care trăiesc Ilan şi Saran, pereţi pe care cei doi se chinuie fără succes să lipească o hartă a lumii pe care Cambodgia arată prea mică. "Cred că invizibilitatea camerei este strâns legată de momentul specific din viaţa celor doi, Ilan şi Saran, în care am filmat şi de circumstanţele filmării", spune regizorul Pawel Kloc. "Când l-am întâlnit pe Ilan, părea foarte izolat. Eram unul dintre foarte puţinii cu care putea să vorbească, am petrecut mult timp cu el şi cu familia lui şi i-am ascultat cu multă atenţie. Asta ne-a permis să comunicăm într-un mod foarte deschis, încă de la început. Cum avem încredere în cineva? De ce simţim că un anumit moment este cel potrivit pentru a dezvălui un secret, pentru a ne deschide? În cazul nostru, Ilan se simţea foarte singur şi a avut nevoie de noi, sau poate ar trebui să spun că a avut nevoie de cameră, care a jucat rolul de psihoanalist."
Phnom Penh Lullaby a câştigat marele premiu la ediţia a 12-a a Festivalului de film documentar Astra de la Sibiu, care s-a încheiat sâmbătă, 20 octombrie 2012, după ce juriul s-a declarat "impresionat de această intensă şi dureroasă călătorie la capătul nopţii". Filmul fusese discutat destul de mult la proiecţie şi după. Datorită caracterului foarte particular al filmului său şi al celor două personaje centrale ale poveştii, Kloc a fost întrebat din public dacă unele secvenţe din film au fost regizate. A răspuns că nu, pentru că există o limită a moralităţii pe care un regizor nu trebuie să o depăşească cu personajele tale, el având responsabilitatea, mai importantă decât orice altceva, de a respecta viaţa acestora.
După ce toate celelalte întrebări au încetat, l-am întrebat pe Pawel Kloc ce părere au avut Ilan şi Saran despre film şi mi-a spus asta: "Ilan sent me a sms, a very short telegram style note saying: «I saw the film only once. It is very hard film. Art should wake up people. Soon we will all be at moon» (Ilan mi-a trimis un sms scurt, gen telegramă, în care îmi spunea: "Am văzut filmul doar o dată. Este film foarte greu. Arta ar trebui să trezească pe oameni. În curând vom fi toţi la stele").