Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Scrisoarea

Mai multe personaje în căutarea unui regizor - Scrisoarea


Mihai Brezeanu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Am papa pepa". Cu aceste cuvinte misterioase se încheie cele o sută de minute de plictis, pe alocuri chinuitor, pe care le acoperă Scrisoarea, spectacolul cu care Naţionalul bucureştean şi-a deschis stagiunea 2012-2013. Cuvinte misterioase rostite de un personaj misterios, Muta, inventat de către regizorul Horaţiu Mălăele în ceea ce se vrea o adaptare a clasicei Scrisori pierdute caragialiene.

Din păcate, aerul de mister pluteşte în mintea spectatorilor şi la ore bune după vizionarea spectacolului. Ce a vrut să spună Muta? Ce rost are personajul Mutei? Dacă e Muta, aşa cum ne-o prezintă caietul-program, de ce vorbeşte, totuşi? De ce regizorul Mălăele inventează un personaj şi măcelăreşte alte trei (Caţavencu, Farfuridi, Branzovenescu), răpindu-le 80% din textul gândit de Caragiale şi transformându-le în jalnice creaturi nevertebrate, apariţii cvasi-inutile în economia spectacolului? De ce, dacă tot a ales să îi împingă în penumbră pe Caţavencu şi Farfuridi şi să îl scoată la rampă pe Tipătescu, nu a gândit un fir coerent pentru prestaţia lui Mircea Rusu în rolul prefectului, preferând o interpretare când de Don Corleone, superior şi sarcastic, când de politician mărunt, isteric şi stupid, când de bărbat fatal, dominator şi sigur pe sine, când de june amorez, molatic şi tembel?

De altfel, incoerenţa e cuvântul care defineşte cel mai bine Scrisoarea lui Mălăele. Un amalgam de idei şi intenţii, unele bune, altele proaste, peste care însă nu pluteşte nici cea mai mică viziune a întregului.

E, de pildă, simpatică ideea de a-i îngrăşa substanţial pe Tipătescu, Zoe şi Caţavencu, încleştările fizice, fie ele nătâng-amoroase sau fals-pugilistice, dintre cele trei bile de grăsime sunt caraghioase şi ilare, dar de ce oare doar ei trei sunt supraponderali şi nu şi Trahanache, Farfuridi şi Agamiţă?

Dacă tot aduci o mulţime de scaune în avanscenă ca decor pentru întâlnirea Tipătescu-Caţavencu (cea mai bună secvenţă a piesei) şi pigmentezi excelent negocierea dintre cei doi prin mişcarea de pe un scaun pe altul, de ce renunţi complet la metaforă în partea finală a spectacolului, când tema fugii după scaun e atât de pregnantă?

Nu e deloc rea nici ideea de a-i lipi Cetăţeanului Turmentat o suită de muzicanţi prestând live pe scenă, dar dacă faci asta, ce rost mai are să foloseşti muzică înregistrată din când în când, chiar şi la final, când toată lumea e pe scenă, inclusiv instrumentiştii?

Revenind la chestiunea personajelor, dacă vrei să revoluţionezi textul originar şi să reaşezi accentele, de ce o faci doar cu o parte din distribuţie şi nu cu toată? Când iei un text atât de bine echilibrat, cum e scrierea lui Caragiale, şi te apuci să faci  schimbări, nu te gândeşti, totuşi că, dacă schimbările sunt doar parţiale, ceea ce rămâne neschimbat o să sune prăfuit şi o să plictisească? E fix ceea ce se întâmplă, în montarea de la Naţional, cu Ghiţă Pristanda, Trahanache şi chiar Agamiţă Dandanache, deşi acesta din urmă e interpretat chiar de Mălăele. Apariţie spectaculoasă din punct de vedere vizual, Agamiţă e jucat previzibil şi fără pic de scânteie. Dacă Mălăele regizor-slab era ceva, Mălăele actor-mediocru e chiar o surpriză neplăcută. Se poate însă şi mai rău. Raluca Petra face o Zoe suportabilă în momentele de isterie amoroasă, dar de-a dreptul catastrofală în cele de damă generoasă sau de madam Trahanache dură şi neînfricată în urmărirea interesului propriu. Pe scurt, când ţipă, e aproape-ok, când vorbeşte, e jale!

Răsfoind caietul-program, am fost uimit să constat că din punct de vedere al textului, conţine exclusiv citate din Caragiale şi din critica caragialiană. Nimic despre spectacolul în chestiune, nimic din partea regizorului ori a actorilor. E ca şi când primeşti de făcut un comentariu literar şi în loc de a-ţi povesti propria viziune despre opera în discuţie, produci un lung compendiu din părerile altora. Văzând spectacolul, am înţeles de ce nu există părerea regizorului în caietul-program. Pentru că nici nu există o părere consistentă, o privire de ansamblu a acestuia. Există doar zvâcuri, fragmente dezarticulate, cioburi. Şi mai multe personaje ce se zbat pe o scenă în căutarea unui regizor.



 Toate articolele despre Scrisoarea


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


Alte articole

 Anti e-mailul lui Mălăele - Scrisoarea, Dan Boicea


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer