Kiarostami îşi plasează povestea într-un Tokyo cu aer de lost în translation pe care îl descoperim într-o manieră proprie regizorului, fie întâmplător prin fereastra barului de noapte în care Akiko îşi aşteaptă clienţii, în a cărui aglomeraţie o găsim cu greu printr-un joc de planuri şi contraplanuri suprapuse unui voice-over al conversaţiei dintre ea şi prietenul ei mult prea posesiv, fie din mers prin parbrizul taxiului care o conduce către casa unui client mai special, într-o secvenţă răvăşitor de frumoasă cu haosul de lumini al oraşului reflectându-se pe chipul ei îndurerat în timp ce ascultă mesajele bunicii venită în vizită şi pe care nu mai reuşeşte să o vadă decât în treacăt din mersul uşor încetinit al taxiului.
Premisele sunt promiţătoare, iar prima secvenţă a filmului e poate una din cele mai bune a cinema-ului ultimilor ani şi, de ce nu, din toată cinematografia lui Kiarostami. Totuşi, întâlnirea dintre profesorul cu aer de bunic, mai dornic de companie şi o formă de afecţiune decât de sex, şi o Akiko copilăros curioasă care sfârşeşte prin a adormi în dormitorul lui, la fel ca şi secvenţa din maşina acestuia se dovedesc a fi insuficient dezvoltate narativ pentru a justifica finalul.
În contextul dat, toată violenţa din ultima parte a filmului pare forţată şi sfârşeşte prin a decredibiliza discursul despre iluzoriul iubirii, început de Kiarostami în Copie conforme, nuanţat prin nevoia disperată de afecţiune a personajelor care sunt cu atât mai singure cu cât şi-au pierdut în acest joc de identităţi greşite şi asumate propria identitate.
La nivel vizual, minimalistul Abbas Kiarostami construieşte şi în Like Someone in Love o lungă secvenţă în maşină, semnătură de autor în mai toate filmele sale, realizată cu o fineţe şi o profunzime de maestru, care serveşte drept observaţional al lumii înconjurătoare văzută din spatele geamurilor, dar şi drept studiu de caractere extrem de interesant.
Încadratura e o trimitere evidentă la opera lui Yasujiro Ozu căruia Abbas Kiarostami îi aduce un omagiu prin acest film, dar şi o subtilitate vizuală care suplineşte lipsurile narative, apropiind personajele de spectator suficient încât să le poate înţelege, dar obligând la o distanţă suficientă pentru a face imposibilă judecata moralizatoare.
La fel cum ne lasă să înţelegem şi titlul filmului, Like Someone in Love, totul este în definitiv o iluzie pentru personaje, un exerciţiu de imaginaţie pentru spectator.