Dacă ar fi să extindem această operaţie geometric-cinematografică la filmele "despre societate", putem constata lesne că în foarte multe cazuri voita subtilitate auctorială (adică cea care ar trebui sa conteze şi să ridice filmul, nu să îl coboare) se transformă într-o căznită poziţie a autorului faţă de "subiectul filmului". Aici, ansamblul de puncte nu-l mai constituie regia (ca fiind o proprietate comună a deciziilor bazate pe "elementul fix"), ci interpretarea regizorală a acestui "element fix" - ca rezultat al deciziilor scenaristice, raportate, iarăşi, la "subiectul filmului".
Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie După dealuri, noul film al lui Cristian Mungiu. Autorul interpretează regizoral "subiectul filmului", nuanţează personal "desfăşurarea dramatică" - în cazul de faţă romanele Tatianei Niculescu Bran, - se raportează subiectiv la faptul divers (cazul-Tanacu), implicit la reconfigurarea "tuturor deciziilor regizorale...". În altă ordine de idei, pentru Mungiu, schema godardiană conform căreia numitorul comun al unui demers cinematografic este regia, are o formă de reprezentare mult prea personală pentru un aşa-zis film onest "despre societate".