Riscuri, pericole, satisfacţii - Două loturi şi Gianni Schicchi la Festivalul Naţional de Teatru, 2012

În anul 2000, Festivalul Naţional de Teatru împlinea un deceniu. Acum doi ani, în 2010, ne uitam înapoi în timp şi ne bucuram pentru vârsta de 20 de ediţii a FNT-ului. Deci azi ar trebui, teoretic, să scriem cu cifre mari şi rotunde numărul ediţiei actuale: 22. Şi să ne mulţumim cu bucuria că "uite ce-am făcut noi". Ar fi, cred, o bucurie riscantă. Instinctul românesc de a lua distanţă şi de a privi cu împăcare "tabloul" festivalului - şi nu e un tablou nerespectat în Europa - poate induce o simpatie faţă de vârstă, care slăbeşte instinctul critic faţă de conţinut.

Nu spun, prin asta, că a 22-a ediţie a FNT-ului dezamăgeşte. Dimpotrivă, după câteva zile de festival am văzut spectacole bune de luat în calcul. Dar aş trage un semnal de alarmă (poate prematur, poate nu) în legătură cu percepţia festivalului ca eveniment vechi şi important, cu atât mai mult cu cât tocmai m-am întors din Slovenia, de la un festival ajuns la a 47-a ediţie, a cărui unică virtute era... vârsta. Şi atât. Restul era tăcere, adică spectacole în mare parte dezastruoase, a căror non-valoare era răsplătită, culmea, cu aplauze prelungite. Din partea criticilor şi a publicului...

În sfârşit. Ideea e următoarea: dacă vrei să fii liber, ca spectator, şi să gândeşti limpede când intri în sală, nu ţine cont de pretexte ca tradiţia, renumele, longevitatea sau numele mari care au semnat spectacolele. Du-te la teatru, rămâi până la capăt şi atât. E cea mai curată postură în care te poţi găsi, ca spectator. E frumosul anonimat al spectatorului. Iată, în continuare, două spectacole (făcute de nume mari, de teatre mari şi după texte mari) privite exclusiv din această perspectivă.

Două loturi (r. Alexandru Dabija, Teatrul Naţional Bucureşti). Deşi simpla rostire a titlului îţi aminteşte de Birlic şi de anii în care schiţele lui Caragiale aveau parte, în teatrul TV, de cel mai clasic tratament posibil, spectacolul lui Dabija nu e tocmai pentru nostalgici. Şi nici pentru cei care, din prea mult zel postmodernist, caută în absolut orice experimentul, inovaţia, regia. Două loturi, aşa cum l-a gândit Dabija, e simplu şi nu intră în şabloanele care, temporar, fac impresie. Dar intră în categoria montărilor care vor un singur lucru: să spună ceea ce vrea textul să spună. Iar textul - ca, de fapt, orice fragment pe care-l iei la întâmplare din proza, dramaturgia ori publicistica lui Caragiale - pulsează de energie înmagazinată. Aproape orice schimb de replici devine, în Două loturi, o explozie de irascibilitate şi de forţă; percepţiile se deformează iar eroii se află la un pas de alienare, în ciuda umorului care îmbracă, agreabil, povestea.

Ca să exprime cât mai încordat toate aceste valenţe exclusiv caragialiene, Alexandru Dabija a făcut din Două loturi cam ceea ce făcuse Vlad Mugur în Hamlet-ul de la Cluj, în 2001: un fel de "spectacol al morţii". Nici nu e de mirare; scenograful ambelor e acelaşi Helmut Stürmer. În Două loturi, totul e negru sau, cel puţin, totul e întunecat. Luminile sunt difuze, bat din lateral şi lungesc nişte umbre sinistre pe decorul care, spre deosebire de ceea ce erai obişnuit să vezi în montările după Caragiale, sugerează aici o cuşcă de fier. Un fel de azil urban, care e totodată casa lui Lefter, casa ţigăncilor, berăria, ministerul. Are ziduri de sârmă, transparente, în care lucrurile se văd deformat şi trunchiat. E un convingător "simt enorm şi văz monstruos" în detaliile de decor, de muzică (repetitiv-coşmarescă, din violoncel), de machiaj şi de vestimentaţie a actorilor (Liliana Cenean), inspirate mai degrabă de Addams Family, decât de opera lui 'nea Iancu.
 
Punctul tare al montării, totuşi, stă în actorie şi în mişcarea scenică. Mai bine zis, în viteza scenică. De la bun început, se aleargă, se urlă, se împinge, se trage, se roteşte. E o criză de timp şi de linişte, specifică expresionismului, care defineşte perfect tonalitatea nuvelelor lui Caragiale. Plus de asta, dramatizarea făcută de Dabija include câteva repetări intenţionate de scene, care dau poveştii un iz absurdist. Spectacolul este, în acest fel, o sinteză de stări şi de soluţii teatrale, cu umor negru şi mult grotesc. Regret doar faptul că preferinţa pentru viteză şi pentru ambalajul horror al poveştii a făcut ca unele nuanţe comice din text să treacă neobservate şi să scadă farmecul original al replicilor. Oricum, în comparaţie cu CFR - Cometa, copilul şi căţelul, tot al lui Dabija, dar montat la Odeon, Două loturi e un upgrade în materie de ritm, de control scenic şi de integritate a atmosferei.
 
Gianni Schicchi (r. Silviu Purcărete, Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca). Cine zicea că la un festival de teatru nu trebuie să vezi operă, ci teatru, şi se întreba ce caută Gianni Schicchi în FNT, se poate întreba ce caută sarea în mâncare, de vreme ce numele mâncării nu conţine niciodată cuvântul "sare". Spectacolul lui Purcărete a fost un moment "sărat" în FNT şi nu iau în calcul super-celebritatea regizorului, ca argument pentru laude. Mă refer strict la calitatea spectacolului, care ţine de felul lui Purcărete de a vedea esenţele într-o poveste, de oricare gen ar fi ea, şi de a le ilustra scenic într-un mod nemaipomenit de simplu. În această operă de Giacomo Puccini (1918), pe un libret de Giovacchino Forzano, esenţele de care vorbeam sunt lăcomia, viclenia şi dragostea. Subiectul, la rândul lui, e simplu: la auzul veştii că răposatul Donati şi-a lăsat unei mănăstiri averea, rudele bocesc moştenirea pierdută şi acceptă şiretlicul unui ţăran arivist (Schicchi) de a o recupera.

Chiar dacă pare greu de crezut, intervenţia lui Purcărete - la nivel de stil şi de viziune - nu e majoră aici. Nu e un caz unic, aş aminti doar asemănătorul Regele moare (produs la Paris, 2010), spectacol în care profunzimea temei şi a subiectului conta mai mult decât impactul decorului şi al efectului scenic. În Gianni Schicchi e aceeaşi abordare: decorul (Helmut Stürmer) oferă doar tonalitatea temei, prin corpuri uriaşe de mobilă cenuşii, murdare, ca sugestie a încremenirii şi a moştenirii "mânjite". Totodată, machiajul şi costumele (Lia Manţoc) sunt mai mult cadaverice decât umane. Toate acestea centrează accentul pe acţiune şi pe cuvinte, iar rezultatul e un spectacol plin de tăceri şi, totodată, de muzică; un spectacol burlesc şi gotic, amuzant şi straniu. Trădează, pe alocuri, motive de coregrafie a personajului colectiv şi motive de situaţii scenice, preluate din Cumnata lui Pantagruel, prin aceeaşi idee de folosire grotescă a victimei, plasate în centrul spectacolului. Un mare plus a fost şi armonia interpretărilor individuale, echilibrate în relaţie cu coregrafia de grup. Bineînţeles, muzica asigură mai mult de jumătate din cursivitatea şi frumuseţea poveştii; este interpretată de orchestra Teatrului Maghiar din Cluj, dirijor Katalin Incze G.
 
Trivia: o asemănare fizică există între actorii Miklós Bács, de la Cluj şi Constantin Chiriac, de la Sibiu. Cu ambii Purcărete a colaborat în ultimii ani, dar diferenţa de faimă şi de marketing şi-a spus cuvântul la Bucureşti. Mulţi spectatori din jurul meu, când l-au văzut pe Miklós Bács în rolul notarului, au şoptit, între ei, "uită-l pe Chiriac"...