Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Pălăria florentină

Pălăria florentină. Puncte tari. Puncte slabe


Oltiţa Cîntec

Suplimentul de cultură, februarie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cînd ştii multe despre un creator, pe care l-ai urmărit sezon după sezon, există riscul ca la spectacolele lui, la cele noi, să nu mai ai revelaţia pe care o are spectatorul obişnuit. Să nu fi, adică, un spectator revelator. E un risc profesional asumat. La fel ca acela de a nu fi înţeles de entuziaştii cărora li se pare că aşa ceva nu s-a mai văzut. Dar ai avantajul că poţi aşeza cu precizie noua creaţie într-un context mai amplu, al întregii opere a autorului respectiv. Şi o poţi evalua adecvat, integrînd-o într-un microunivers artistic, raportînd-o la mizanscene precedente, realizate în diverse locuri teatrale, cu trupe diferite, cu mize diferite, urmărind elementele unei semnături estetice. La Pălăria florentină montată de Silviu Purcărete la Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri", publicul s-a dus cu un orizont de aşteptare foarte larg. O comedie bulevardieră şi un regizor de top părea combinaţia ideală pentru marea lovitură. N-a fost! E un spectacol bun, dar nu e nici măcar printre primele zece cele mai bune ale lui Purcărete. E peste Uriaşii munţilor, precedenta lui colaborare cu teatrul ieşean, dar nu e la nivelul lui Faust ori Călătoriile lui Gulliver de la Sibiu. Şi nici la acela al Femeia care şi-a pierdut jartierele (Teatrul de Comedie Bucureşti), sau Conul Leonida faţă cu reacţiunea (Teatrul Naţional Bucureşti), ca să ne raportăm la un registru similar.

Silviu Purcărete a devenit notoriu nu numai prin realizările sale scenice, ci şi prin faptul că nu este interesat de reacţiile post-premieră. Nu iese niciodată la aplauze, nu-şi urmăreşte spectacolele cu publicul în sală, le predă, cum îi place să spună, actorilor şi gata. Nu e o bizarerie de celebritate, ci pur şi simplu aşa stau lucrurile. Ca orice creator, are şi el preferinţe, trăsături pe care le reîntîlneşti, le recunoşti. Se auto-citează, reiterînd scenic dintr-un spectacol în altul curente, tendinţe, ipostaze, itinerînd obiecte scenice. Îi plac barocul, perucile, poantele, muzica live, cîrjele, geamantanele, dulapurile, pereţii care se mişcă, găleţile de tablă, actorii creativi. Una dintre calităţile sale este plăcerea de a lucra în spaţii ample, cu multă lume, distribuţii corale. Are o cultură muzicală şi plastică excepţională, cu puzderie de referinţe la cele două sfere.

Care sînt punctele tari ale Pălăriei florentine?

Cel mai tare e piesa lui Labiche! Drumul cel mai scurt spre sufletul publicului e o comedie bună. Imbroglioul francezului a cucerit generaţii după generaţii, devenind un model de text bine scris, lejer, o suită de încurcături de amor pornind de la o banală pălărie de paie roasă de un cal, pălărie ce trebuie neapărat înlocuită pentru a nu pecetlui nefericit soarta întregului personae dramatis. Cum procedează de obicei, Purcărete a mai umblat cu condeiul prin ea, nu dramatic, ci aşezînd cîte un accent-două, în folosul spectacolului.
 
Decorul dinamic e un alt element forte al montării. Dragoş Buhagiar a imaginat o soluţie proprie la ideea de pereţi umblători a lui Purcărete, pe care regizorul a mai utilizat-o în Măsură pentru măsură, Faust, Metamorfoze, Artaserse. Acum sînt paravane de mari dimensiuni purtate de maşinişti prin spaţiul de joc după o geometrie precis stabilită, în funcţie de momentul acţiunii.
 
Purcărete are o mică echipă stabilă de colaboratori, pe care o mai extinde din cînd în cînd, iar Vasile Şirli e unul dintre cei mai vechi şi mai valoroşi. Ca întotdeauna, participă la repetiţii şi imaginează muzica odată cu restul mizanscenei, de unde şi senzaţia că e un component organic. Muzica live, de vodevil, include mici cuplete cu aer de hit, cîntate în solouri, duete ori coruri. Coralitatea e încă un semn distinct al poeticii regizorale a lui Silviu Purcărete. Simte nevoia de multă lume în scenă, de aceea multiplică personajele, figuraţia. O face cu sens, animînd benefic spaţiul de joc, mişcîndu-i cu precizie într-o entropie controlată.
 
Din suita de secvenţe, cea mai convingătoare e aceea cu Baroana (Puşa Darie), Achille (Petrică Ciubotaru), Clothilde (Doina Deleanu) şi corul. Construcţia ei, susţinerea actoricească, contrastul dintre highlife şi prozaismul lumii de la ţară îl decupează net.
 
Punctele slabe
 
Comicul acestui spectacol vine majoritar din text şi prea puţin din punerea lui în scenă. Rama pe care i-a aşază Purcărete e aceea a teatrului în teatru: doi manipulatori de decor oficiază ceremonia teatrală, sînt meneurs des jeux care reamintesc că ceea ce vedem e doar un spectacol. Dacă iluzia teatrală e expusă, dezvăluită, atunci nu am înţeles de ce cortina e coborîtă de cîteva ori, mascînd operaţiunile de reaşezare a decorurilor? Nu prea e în logica "teatrului în teatru"!
 
Actorii care nu se aud, unii la care nu se distinge ce spun. Alţii, care dau totul în primele cinci-zece minute de reprezentaţie şi apoi nu mai au puterea nici să gradeze, nici să nuanţeze, căci şi-au dezvăluit tot potenţialul. Pe care publicul "i-a citit" de la primele replici şi pînă la final tot acolo au rămas. Care nu mai pot exploda interpretativ, pentru că fitilul a fost prea scurt. Ori cei care-şi duc partitura proprie cu brio, dar par singuri în scenă, căci nu relaţionează cu ceilalţi. Vreo doi se joacă pe ei înşişi. Unul pare venit din altă montare. De anul trecut. De la Cub.
 
Cînd ansamblul decorului exploatează plastic sugestia, cîntatul din lojele rococo ale teatrului, realiste, devin uşor nepotrivite.
 
Personajul colectiv, acel numeros alai de nuntă nu funcţionează la performanţa pe care corurile lui Purcărete o ating. Şi nu mă refer acum la cîntat, ci la stîngăciile de plasare, de deplasare în perimetrul scenic, la mecanica lui ca personaj omogen.
 
De-aceea, Pălăria florentină e un spectacol bun, dar nu e în top ten-ul lui Silviu Purcărete.
 
PS: La vreo lună după premieră, timp în care Pălăria florentină s-a jucat, regizorul a revenit la Iaşi şi a mai strunjit spectacolul, reluînd repetiţiile cu actorii. O versiune revăzută a fost prezentată unui grup de critici bucureşteni invitaţi. Ce să înţelegem de aici: pentru localnici e bine oricum? Noi, care l-am văzut la prima reprezentaţie cu public, trebuie să revenim la ediţia adăugită?




 Toate articolele despre Pălăria florentină


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Oltiţa Cîntec


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer