Un alt aspect semnificativ care se cere lămurit în filmele lui Negoescu este uşoara diversitate a normelor scenaristice. Negoescu nu înclină spre "teme mari", deşi temele filmelor sale sînt oarecum recurente. De asemenea, el practică un tip de cinema "observaţional" care tinde să accentueze mai mult subiectele care par sa îi stîrnească interesul, decît varietatea formelor de cinematografiere a lor. Astfel încît, filmele pe care le realizează încercă să comprime aspecte sociale observate strict în parametrii desfăşurării poveştii (moralizatoare) în cauză. Negoescu nu este tocmai un estet.
Filmul său este o surpriză bună a cinematografului românesc din 2012, cu o poveste simplă, directă şi înduioşător-naivă: un tînăr, Radu, hotărăşte să se despartă de prietena lui, Adina, în noaptea de revelion. În urma despărţirii, parcurge un tur de forţă prin discotecile bucureştene în căutarea Nadiei, fosta lui prietenă cu care crede că este menit să fie împreună.
O lună în Thailanda nu se complică în "complexităţi psihologice" (probabil, alt regizor ar fi fost tentat să îmbrăţişeze această "ambiţie ideologică"), împrumutînd din temele anterioare ale scurtmetrajelor regizorului o anumită lentoare narativă şi un soi de stereotipizare-instant a personajelor (de pildă, toate personajele din film au doar prenume şi nu le cunoaştem decît în împrejurările în care ele există în film) şi face abstracţie de analize conjuncturale aprofundate pe marginea cărora aceste personaje iau deciziile pe care le vedem.
Însă filmul pierde tocmai prin acest exces de naivitate riguros controlată. În ciuda naturaleţei dialogurilor, în bunul spirit al asimilării lor de prestaţiile actoricesti, simţul urgenţei cu care eroul (re)acţionează riscă să facă din el un personaj negativ, crud etalon al deciziilor pripite şi produsul unei generaţii. Dar poate că tocmai asta s-a şi urmărit.