O dimensiune constantă a spectacolelor semnate de regizorul Bócsárdi László este perspectiva morală descifrată în textele, preponderent clasice, cărora le dă substanţă scenică. Această pespectivă ordonează lumea spectaolelor sale şi, asociată uneori cu soluţii teatrale neobişnuite, de o forţă imagistică puternică – se pot cita momente din montări ca Alcesta, Romeo şi Julieta , Antigona sau Omul cel bun din Sîciuan -, marturiseşte aspiraţia artistului catre un sens etic al artei sale.
Premiera de la Naţionalul din Craiova, Avarul, este structurată în jurul personajului Harpagon a cărui întreagă existenţă se subsumează lui "a avea". Admirabil, Ilie Gheorghe dezvoltă propunerea lui Bócsárdi de a portretiza un Harpagon, aparent, stapîn raţional pe universul lui. Costum de funcţionar, cu mînecuţe pînă la cot, mişcări măsurate, ton măsurat, cu nuanţe precise, sînt elemente prin care actorul lasă impresia controlului exercitat de Harpagon atît în casa/ fortăreaţa din se vede doar intrarea (sugestie pentru un spaţiu concentraţionar), cît şi asupra exteriorului apropiat - Eden degradat în Grădina Plăcerilor şi în care este ascunsă caseta, odor scump, nepreţuit.
Anecdotica domestică, rivalitatea dintre Harpagon şi Cléant, fiul său, pentru mîna lui Marianne, intervenţia lui Frossine şi negocierea contractului de căsătorie, organizarea mesei de nuntă cu Jupin Jacques, apariţia lui Anselme împreună cu muzicanţii (neaşteptată şi cu umor distribuirea lui Mircea Cornişteanu, regizor şi director al Teatrului Naţional din Craiova, dar mă tem că acest semn nu poate fi sesizat decît de spectatori avizaţi!), sînt direcţii ale comicului pe care se dezvoltă cîmpul de forţă al spectacolului. Plină de vervă, cu temperament de comediană, Mirela Cioabă îşi impune personajul; alături de ea, se reţin prezenţele lui Constantin Cicort, Valentin Mihali, Valer Dellakeza – chiar într-un rol episodic! -; promiţător, tînărul Cătălin Rotaru găseşte datele esenţiale ale personajului, ceea ce nu se poate afirma despre Romaniţa Ionescu; la jumătatea drumului, Anca Dinu ar fi nimerit să adauge substanţă prezenţei sale.
Una dintre sursele comicului în montarea lui Bócsárdi este această ruptură dintre voinţa de a controla raţional lumea imediată şi patima care-l posedă pe Harpagon, Ilie Gheorghe explodind în momentul recuperării casetei într-o plăcere paroxistică, mai înainte, pierderea ei împingîndu-l la crimă. Asocierea arghirofiliei, a plăcerii lipsite de masură cu crima, dă substanţa etică a spectacolului şi nota personală în interpretarea acestui text. De aceea, scena finală, în care din "subterană" apar copii doar cu un pampers pe ei, are o forţă terifiantă; prezenţa acestora, după scena aproape erotică a reluării în posesie a casetei, fixează spectacolul Avarul într-o imagine cinematografică stop-cadru ce amprentează puternic memoria spectatorilor.