decembrie 2012
Holy Motors
David Cronenberg şi Leos Carax, prezenţe tumultoase în ediţia din 2012 a Festivalului de film de la Cannes, au provocat audienţa cu cele mai recente lungmetraje care le poartă semnătura: Cosmopolis şi Holy Motors, amândouă filmate în cea mai mare parte în spaţiul interior (mai mult sau mai puţin) opulent şi (de ce nu) ofertant al limuzinelor de lux albe. Analogia nu este doar o precizare observaţională superfluă, întrucât atât Cosmopolis-ul americanului Cronenberg, cât şi Holy Motors al regizorului francez Carax impun necesitatea unui principiu mobil / automobil (limuzina albă), ca Prim Motor călăuzitor în călătoria alegorică din spaţiul urban sumbru postmodern newyorkez şi parizian. În ambele filme sunt strecurate subtil şi aparent fără vreo semnificaţie aluzii la locul de odihnă al maşinilor de lux pe timpul nopţii, ba mai mult, Leos Carax ne serveşte în scena finală un schimb de replici tensionat, dar haios între limuzinele strânse la depou. 

Cosmopolis este o adaptare fidelă a romanului omonim scris de Don DeLillo, o distopie cibernetică despre un viitor nu foarte îndepărtat în care colapsul capitalismului aduce omenirea în pragul unei uriaşe revolte. Însă, în toată această zarvă ameninţătoare, Eric Packer, un tânăr miliardar de numai 28 de ani, îşi doreşte să ajungă în cealaltă parte a New York-ului, în cartierul copilăriei sale, pentru o tunsoare la frizeria unde obişnuia să se tundă şi tatăl său. Eric este ermetic sigilat în interiorul limuzinei sale special concepută să blocheze orice posibilitate de contact nepermis cu lumea exterioară. Geamurile maşinii sunt când opace şi întreaga atenţie este îndrumată înspre dialogurile abundente şi greu de digerat, când transparente, iar ochii spectatorilor sunt furaţi de perspectivă. Într-una din scene, limuzina lui Eric se împotmoleşte în masele de revoltaţi, dar nu există şi nici nu este sugerat pericolul că interiorul maşinii ar putea fi invadat, limuzina fiind linia de demarcaţie între protestele anarhiste şi interiorul virtual al automobilului. Nici îmbrăcămintea, nici mimica, nici gândurile exprimate ale lui Eric nu trădează frică, ochii lui perfect albaştri sunt impenetrabili, însă până spre final, perfecţiunea nodului de la cravată şi a privirii se dezintegrează şi se schimonosesc până la nimicire. 

Plimbarea alături de Eric nu este uşoară, ci întortocheată şi alambicată întocmai precum străduţele din metafora oraşului wittgensteiniană. Unii critici au văzut în Eric o continuare a manifestelor artistice ale Barbarei Kruger care la sfârşitul aniilor '90 a făcut un comentariu iconic cu privire la cultura de consum: I shop, therefore I am (Cumpăr deci exist derivat din maxima carteziană I think, therefore I am/ Gândesc, deci exist). Toate procedeele de moneymaking (pentru care grecii aveau termenul de chrimatistikos) sunt manevrate de pe bancheta limuzinei, de pe nişte monitoare unde cifrele sunt în continuă schimbare. Din modul abstract al lui Eric de a opera cu banii, lipseşte efortul şi fiorul, dorinţa şi frica, satisfacţia şi emoţia fizicalităţii bancnotelor şi monezilor, locul vânătorii fiind permutat în mediul virtual. David Cronenberg infiltrează nuanţe absurdo-groteşti în lunga scenă de final, unde lacrimile lui Eric şi dialogul cu un fost angajat acum prizonier al unui trai mizer subteran nu umanizează deloc personajele, ba chiar le desfigurează şi îndepărtează de spectator amintind de teatrul absurd sau de portretele lui Francis Bacon. 

Filmul lui Leos Carax, Holy Motors, este un ansamblu de 8 posibile şi de sine stătătoare lucrări de video art sau performance-uri executate pe rând de acelaşi Mr. Oscar (interpretat de actorul fetiş, Denis Lavant). Culisele trecerii de la un act la altul sunt la vedere: pregătirile, machiajul, îmbrăcarea costumelor au loc în interiorul transformat şi adaptat al unei limuzine. Fiecare reîntoarcere în spaţiul intern al maşinii concentrează privirea spectatorului doar asupra actantului ieşit de pe scenă doar pentru a se pregăti să intre din nou. Geamurile opace nu permit nicio perspectivă, privirea exteriorului este posibilă doar prin intermediul unui monitor care serveşte drept suport şi pentru discuţiile cu şoferul.
 
Probabil cel mai derutant detaliu este lipsa camerelor de filmat şi a reflectoarelor într-un film despre un actor ale cărui personaje interpretate unul după altul ucid, se dedublează, se întorc la familia lor, răpesc un model (Eva Mendes) de la un fashion photo shoot dintr-un cimitir sau asistă la acte de suicid. Trăirile proprii ale personajului Mr. Oscar se amestecă cu multitudinea de identităţi pe care le schimbă cu rapiditate, nu există niciun loc şi nicio înfăţişare la care el să revină, nici măcar atunci când este vorba despre acasă. La fel de imponderabilă este şi reîntâlnirea după ani cu o fostă iubită (Kylie Minogue) când Mr. Oscar nu îşi pune în prealabil nicio mască, însă scena pare la fel de artificială ca şi celelalte. 

Limuzina lui Carax este un backstage mobil care îl deplasează pe actor de la un decor la altul, în care intimitatea celui care se pregăteşte pentru un nou rol este pe deplin respectată. Retragerea în acest spaţiu mistic se face în tăcere, abundenţa de dialoguri din Cosmopolis este redusă la câteva schimburi de replici între Mr. Oscar şi şofer. Înspre finalul filmului ni se relevă că Mr. Oscar nu este singurul actor care se deplasează cu limuzina prin Paris, la fel ca el este şi personajul cântăreţei Kylie Minogue, iar la fel ca ei alţi zeci de actori ambulanţi ale căror limuzine se adună laolaltă pe timpul nopţii şi vociferează şi semnalizează agitate înainte de sfântul Amin!

Regia: Leos Carax Cu: Denis Lavant, Eva Mendes, Kylie Minogue, Edith Scob, Elise Lhommeau, Michel Piccoli

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus