Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Berlin 2005

Pielea ursului din Berlin - Berlinala 55


Alex. Leo Şerban

Dilema Veche, martie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La Berlinală se întîmplă un fenomen ciudat: pe cît de ordonat se intră în săli la Cannes - unde jurnaliştii acreditaţi fac coadă, doi cîte doi, intrînd în ordinea culorii badge-urilor -, pe atît de tare se-mbrîncesc aceiaşi jurnalişti pentru a intra la proiecţiile berlineze... "Coada" nu e coadă - e o mare de oameni agitaţi, speriaţi că nu vor ajunge să vadă filmul, şi care dau din coate pentru a pătrunde în săli. Unde e faimoasa disciplină nemţească?

Şi parcă numai disciplina?

Mulţi dintre cei care au participat la ediţia a 55-a a Festivalului de film de la Berlin (unul din cele "trei mari": Cannes, Veneţia, Berlin) se vor fi întrebat, în sine sau între amici: unde sînt filmele!? Filmele mari, să ne-nţelegem; altminteri, filme au fost - cîteva bune, multe mediocre şi şi mai multe proaste - în competiţia oficială, în "Panoramă" şi în "Forum"; dar filmele cu adevărat mari au fost doar în secţiunea "Retrospective": Crucişătorul Potemkin (în copie restaurată), Mon oncle (idem), Sala de muzică, L'Eclisse, 2001: A space odyssey, Medea, E la nave va... Fapt îmbucurător: la filmul lui Pasolini se epuizaseră biletele încă de la 10 dimineaţa, iar pentru "Integrala Kubrick" era mai înţelept să te îndrepţi spre Martin Gropius-Bau, unde expoziţia dedicată acestuia putea fi vizitată chiar la orele la care se proiectau filmele-la-care-nu-mai-erau-bilete.

E inutil (deşi inevitabil) să se încerce comentarea palmaresului; acesta a fost digestia dureroasă a unor "personalităţi" (i-am amintit deja în corespondenţa anterioară) care, dacă au avut o viziune, aceea a fost cu totul neclară, iar dacă au avut o agendă, a fost de-a dreptul şcolară. Premiul de interpretare masculină, puştiului-care-şi-suge-degetul în Thumbsucker - un film care, la drept vorbind, nici n-ar fi trebuit prezentat în competiţie? Dar unde le-au fost minţile!? Ţineţi minte acest nume - Lou Taylor Pucci: sînt convins că nu vom mai auzi de el. Membrii juriului au fost probabil cuprinşi de o cecitate subită pentru a trece cu vederea performanţa copleşitoare a veteranului Michel Bouquet în chip de Francois Mitterrand (lucrul cel mai bun din filmul lui Robert Guediguian Le promeneur du Champ de Mars) sau interpretarea electrizantă a lui Romain Duris în chip de rechin imobiliar & pianist în De battre mon coeur s'est arrete, inteligentul remake semnat Jacques Audiard după Fingers al lui James Toback! (Sau poate că au fost cuprinşi de un premeditat acces de francofobie? OK, dar atunci ar fi trebuit să fie sensibili măcar la extraordinarul actor danez, Troels Lyby, care face un rol formidabil în Accused de Jacob Thuesen - un film mult mai intens şi mai tulburător decît cel care a luat premiul de regie, germanul Sophie Scholl - Die Letzten Tage...) "Agenda" - hilar de transparentă - a juriului condus de germano-americanul Roland Emmerich a acordat, însă, acestui film (regizat de Marc Rothemund) 2 (două!) premii: nu doar cel de regie, aşadar, ci şi cel pentru interpretare feminină - pentru Julia Jentsch. Ce-i drept, nu aveau de unde alege alt titlu nemţesc din oferta berlineză - Gespenster al lui Christian Petzold se dovedise o calamitate... Dar supraevaluarea meritelor singurului film german din competiţie e cusută cu aţă roşie-galbenă-neagră de grosimea unei sfori. Pe scurt: un palmares, ca de obicei, "controversat" - da, numai că palmaresul din 2004 reuşise să scape, prin inteligenţa deciziilor, de acest epitet clişeizat! -, în care surprizele bune (Marele premiu al juriului pentru minunatul Peacock, al chinezului Gu Changwei, şi Premiul pentru Cea mai bună muzică lui Alexandre Desplat, pentru De battre mon coeur s'est arrete) stau cot la cot cu cele proaste (cea mai proastă fiind, cu siguranţă, premiul pentru Cea mai bună contribuţie artistică coreo-pornograficului The Wayward Cloud; în paranteză fie spus, filmul taiwanezului Tsai Ming-Liang a primit şi premiul FIPRESCI!)...

Ce n-a văzut juriul lui R. Emmerich? Frumuseţea unui film ca Les temps qui changent - unul din cele mai bune ale lui André Téchiné -, nici interpretarea perfectă a Catherinei Deneuve; n-a văzut nimic bun în Asylum al britanicului David Mackenzie - deşi totul (de la interpretări la regie şi celelalte compartimente) ar fi meritat un premiu; n-a văzut un debut la fel de entuziasmant ca acela al lui Gu Changwei - cel al danezului Thuesen, care reuşeşte (în Accused) o dramă compactă, impecabil de minimalistă, pe un subiect pe muchie de cuţit: pedofilia; o poveste construită cu un simţ al nuanţelor şi al economiei care impun admiraţia. Şi (deşi nu sînt un fan al regizorului rus) n-a văzut splendoarea vizuală unică a unui film precum Solnze al lui Aleksandr Sokurov - al treilea episod (despre Hirohito) din ciclul istoric care ne-a familiarizat cu figuri precum Hitler sau Lenin. În aceste condiţii, ar fi fost chiar un miracol ca juriul să vibreze la umorul poetic al lui Wes Anderson din The Life Aquatic with Steve Zissou (un cronicar a scris despre Anderson că este singurul reprezentant al unui gen - "filmul Wes Anderson"): prea "decalat", prea frivol, prea inteligent pentru palmaresul de la Berlin 2005!
Sînt nevoit să repet: nici unul dintre filmele enumerate ca avînd calităţi - trecute cu vederea de juriul Berlinalei - nu este un "film mare", un film care să facă dată în istoria Cinematografului. Dar sînt filme mai bune (unele) decît majoritatea celor care au fost premiate. Juriul a ratat o şansă: aceea de a premia - pe de o parte - nou-veniţii în regia de film (Gu Changwei, directorul de imagine al unor pelicule precum Sorgul roşu şi Adio, concubina mea, la paritate cu Jacob Thuesen, monteurul cîtorva filme ale lui Lars von Trier; l-a premiat numai pe primul...) şi - pe de altă parte - calitatea indiscutabilă a unor maeştri care, deşi nu "revoluţionează" propriul sistem de gîndire în imagini (Téchiné, Sokurov...), au fost prezenţi la Berlin cu filme vădind certe calităţi. Dacă a 55-a ediţie a Berlinalei a fost slabă, palmaresul ei a fost o catastrofă...

Au fost, însă, cîteva "teme" care, revenind simptomatic în trama unor filme foarte diferite, pot constitui repere pentru o posibilă discuţie. În primul rînd, Istoria (mare), intrînd ca musca-n lapte în istoria (mică) fără de care nu există Film (în Sophie Scholl, Fateless, Sometimes in April, Solnze, Peacock); problema copiilor (abuzaţi, abandonaţi sau pur şi simplu izolaţi - în Thumbsucker, Asylum, Provincia Meccanica, Gespenster, Les mots bleus), combinată (sau nu) cu chestiunea sexualităţii (Accused, Kinsey - în afara competiţiei); dispariţia/regăsirea Tatălui (chiar şi în The Life Aquatic)... La un mod simbolic, nu despre altceva este vorba şi în Le promeneur du Champ de Mars: Mitterrand este văzut în postura de Tătuc al Stîngii franceze, a cărui agendă ascunsă (cu secrete/ schelete în dulap) face să se năruie toată şandramaua. Este (cum spuneam) meritul marelui Michel Bouquet că dă carne unui personaj ce riscă să treacă drept ficţiune - (încă) o umbră chinezească în marele balet istoric al figurilor machiavelice; dar Bouquet este fenomenal: Mitterrand al său (siluetă nu doar de umbre, ci - mai ales - de retorică densă) reuşeşte să-şi păstreze misterul chiar şi atunci cînd pare că se dezvăluie şi să pară intrigant chiar şi atunci cînd discută frivolităţi! Mitterrand-Talleyrand? Poate mai mult decît o "rimă"...

Interesant - şi neaşteptat de "entertaining" - s-a dovedit şi Tickets, filmul în trei scheciuri realizat de Ermanno Olmi, Abbas Kiarostami şi Ken Loach şi prezentat în afara competiţiei: acelaşi tren - coborînd din Nord înspre Roma - şi trei poveşti diferite care, uneori, se intersectează, ducînd cu el/ele "destinul" (cum se zice) unor oameni obişnuiţi: un renumit profesor (la Olmi; episodul cel mai uscat), o văduvă de general (la Kiarostami; episodul cel mai surprinzător), un grup de tineri scoţieni, microbişti (la Loach; episodul cel mai "popular"). În spatele tuturor acestor mici istorii personale se bănuiesc conflicte globale - politice, etnice...; filmul are decenţa să nu stăruie asupra lor, folosindu-le mai mult ca fundal şi oprindu-se asupra oamenilor care, ocupaţi cu "agenda" lor zilnică, poate că nici nu le observă.

Greu să nu observi, în schimb, "prroblehmele grrahve" descrise în Yes al lui Sally Potter - prezentat în "Panorama": britanica are eleganţa de a ţi le băga, yes, în ochi! Se ia o nevastă de capitalist veros (Joan Allen, respectiv Sam Neill), se dezolează cît să-nţelegi că i-ar prinde bine o aventurică extraconj'; apoi se întîlneşte cu bucătar libian (figură de telenovelă kusturiciană) & se demarează Amor & Pasiune; se împănează cu discursuri anti-război, anti-consumism, anti-capitalism; totul, în Versuri!!! Cînd budinca se umflă bine, se mai pune o dată pe foc - trimiţînd perechea în Cuba (!) unde, se presupune, cuplul va trăi fericit pînă la adînci bătrîneţi (cocteilul Castro) într-un decor de reclamă la săpun & de soap pastelat... Cea mai "bună" cronică la Yes e un categoric NO - dar, sincer, şi deşi aveam ceva bănuieli, nu credeam că dra Potter va ajunge atît de departe în direcţia kitschului cu pretenţii ideologice; filmul său însă - cel mai cumplit film văzut la Berlinală! - dovedeşte că, iată, niciodată nu trebuie subestimat un regizor.

Din fericire a existat - la această a 55-a ediţie - Peacock, un film de aproape 3 ore care nu plictiseşte o clipă, deşi nu povesteşte nici amoruri exotice, nici masacre sălbatice şi nici nu pune pe tapet figuri istorice. E un film simplu, cu imagini somptuoase dar niciodată căutate, despre o familie modestă dintr-un colţ uitat de Chină: viaţa lor cotidiană, sacrificiile făcute de părinţi, pocinoagele făcute de copii şi-apoi viaţa acestora (doi băieţi şi o fată) din perspectiva fiecăruia dintre ei - filmul revenind la acelaşi cadru (familia strînsă în jurul mesei) de cîte ori povestea o ia de la capăt. Peacock, fiind Cinema adevărat, nu poate fi povestit - trebuie văzut: are ritmul lui, tonul lui, micile sale surprize vizuale şi marea sa emoţie, niciodată lăsată să invadeze ecranul ci ţinută, cu pudoare, în suspans - precum coada păunului din titlu şi din final, căruia-i trebuie un timp pînă să şi-o desfăşoare... şi atunci e prea tîrziu: familia deja a trecut, ratînd splendoarea!

Uneori, îmi spun că merită să vezi şi zeci de rahaturi pentru un film ca lumea.

(Deplasare sponsorizată de PricewaterhouseCoopers)



 Toate articolele despre Festivalul de film Berlin 2005

Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Berlin de la A la Z, Mihai Chirilov
 Amintiri de la a 55-a ediţie a Festivalului de Film de la Berlin - SchizoBerlin, Mihai Chirilov
 Festivalul de Film de la Berlin, a 55-a ediţie / Biletele de drum spre orizonturi necunoscute, Iulia Blaga
 Prezenţe româneşti la Talent Campusul de la Berlin, Iulia Blaga
 Maşinăria de ucis văzută prin ochiul de peşte al aparatului de filmat - documentarele celei de-a 55-a Berlinală, Ada-Maria Ichim
 Toate articolele despre Festivalul de film Berlin 2005


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer