Microstagiune cu macroaplauze. Teatrul German din Timişoara (I) - Shaking Shakespeare

Poate că cea mai frecventă întrebare, când vine vorba de teatru, este "ai fost la spectacolul lui X?", urmată imediat de "şi cum ţi s-a părut?" Răspunsuri pot fi multe şi, uneori, cu două feţe, în funcţie de om şi de felul discuţiei. La fel şi unele aplauze: deşi nu ţi-a plăcut spectacolul cutare, fiindcă te uitai la ceas din cinci în cinci minute, totuşi ştii că ai mimat reacţii de încântare la final şi că l-ai aplaudat de parcă era o capodoperă. Da, lucrurile stau nesigur în teatru, iar senzaţia pe care o ai, când intri în lumea asta, este că aici nimic nu e negru pe alb şi că întotdeauna poţi conta pe o prefăcătorie confortabilă.
 
Spectacolele de mai jos merită văzute şi sunt importante pentru că te fac să crezi că se poate şi altfel. Ele contrazic povestea de mai sus, n-au de-a face nici cu prefăcătoria, nici cu decepţia şi aduc, cel puţin spre bucuria mea, o rază de soare în lumea încurcată a teatrului. Prezentate recent la Teatrul German de Stat din Timişoara, într-o ministagiune de patru spectacole, cele trei pe care am reuşit să le văd sunt, de fapt, suficient de bune încât să nu fie nevoie de aplauze care să le apere. Regizate de trei dintre cele mai auzite voci din regia de teatru (Nica, Bocsárdi, Afrim), ele sunt dovada palpabilă că o instituţie - Teatrul German din Timişoara - despre care puţini ştiu în ţara asta, produce lucruri despre care ar trebui să ştie cât mai mulţi.
 
Această intenţie a şi stat, de altfel, la baza ministagiunii Teatrului German, organizată între 5 şi 8 decembrie 2012 ca o prefaţă a anului jubiliar 2013, când instituţia va împlini 60 de ani. Nu e o vârstă simplă; nici uşor de atins, mai ales pentru un teatru care, în urma tranziţiei încâlcite de după 1989, a supravieţuit îndepărtării de casă a publicului său german. Pare dramatic, poate şi este, dar acum contează ceea ce a rămas în şi prin Teatrul German din Timişoara. În teatru au rămas oamenii şi modul de lucru. Prin teatru, au rămas cultura, publicul, limba. Par cuvinte mari, dar sunt cuvinte corecte, pe măsura realităţii de la Timişoara. Iată, mai jos şi într-un articol ce va urma în viitorul apropiat, trei din cele patru spectacole prezentate, în cele câteva zile de "hai să ne bucurăm că (încă) suntem".
 
Shaking Shakespeare (bazat pe opera lui William Shakespeare, regia Radu Nica). E un titlu pe care nu-l uiţi uşor iar vorbitorii de engleză îl vor citi în cel puţin două feluri. Fie prin gerunziul "scuturându-l pe Shakespeare", fie prin atributul adjectival "Shakespeare cel zguduitor", dacă am adăuga "the" la început. Sau, cum apare pe afiş ("shaking"), un spectacol despre poveştile cu regi ale lui Shakespeare sau, poate, despre regele dramaturgiei, Shakespeare. Toate sunt "citiri" compatibile cu ceea ce e spectacolul, pe care ţi l-ai putea imagina, înainte să-l vezi, tot datorită titlului: un spectacol cu şi despre teatrul lui Shakespeare, în timpul căruia, pare-se, are loc o acţiune regizorală asupra lui.
 
Cam ăsta e gândul cu care se intră la spectacol, moment în care publicul se desparte în două: în cei care au citit şi cei care n-au citit Shakespeare. Din fericire, spectacolul e şi pentru unii, şi pentru alţii. Atât pentru cei care vor să vadă "încă un Shakespeare" şi au impresia că sunt şefi la capitolul cultură teatrală, cât şi pentru cei care ştiu una-alta despre Shakespeare din rezumate, filme, discuţii accidentale sau de pe cotoarele zecilor de cărţi de pe raft, necitite, cumpărate en-gros odată cu ziarul X. Spun asta pentru că, în acest caz, contează atât cantitatea de Shakespeare acumulată, cât şi calitatea felului în care ne descurcăm cu această cantitate. A felului în care privim, azi, poveştile din Hamlet, Richard al III-lea, Furtuna, Neguţătorul din Veneţia, Othello, Macbeth sau Romeo şi Julieta.
 
Fragmente din toate aceste piese apar în spectacol, dar (şi aici e vizibilă acţiunea regizorală de care vorbeam mai sus) într-o manieră extrem abreviată, care cuprinde doar scenele lor de vârf, de popularitate şi de efect. Spectacolul sare dintr-un climax într-altul şi, privit de la distanţă, pare a fi un playlist personal pe care şi l-ar face orice împătimit al teatrului, cu cele mai tari scene din tragediile şi comediile lui Shakespeare. E o strategie care, vrând-nevrând, atinge o temă actuală sensibilă: consumul de generalităţi culturale. Prin scena slab luminată, presărată cu cărţi aruncate ici-colo şi prin ridicarea lui Hamlet, la început, dintr-un morman de volume, spectacolul transmite tocmai starea de împrăştiere a culturii.
 
Mai exact, oglindeşte critic raportarea noastră neglijentă la cultură, a ritmului ireversibil în care consumăm fără digestie tone de noţiuni generale, fără prea mult conţinut, ambalate în forme dulci pe care le ştim cu toţii: 1.000 de tablouri esenţiale, 2.000 de destinaţii-cheie, cele mai importante 100 de romane etc., evitând, astfel, profunzimile şi creându-ne impresia că ştim mult prin faptul că ştim puţin din toate. "Închisoarea" la care se referă Hamlet este, aici, una a cărţii aruncate într-un colţ, a spectaculosului care înlocuieşte conţinutul, a jocului de-a cultura.
 
Deşi e făcut dintr-un colaj de scene (unite savant, ca naraţiune şi atmosferă, de dramaturgul Lia Bugnar), spectacolul nu e un fast-forward grotesc şi obligatoriu amuzant, în genul satirelor de la "Ţăndărică" ale lui Pepino (vezi Play Shakespeare sau Candid). Demersul lui Radu Nica e mai mult sobru; pune accent pe cuvânt, pe frumuseţea imprevizibilă a frazei shakespeariene şi, deci, pe aceea a jocului scenic care o rosteşte. De fapt, însăşi ideea de joc susţine Shaking Shakespeare, fiindcă tot ceea ce are loc pe scenă e "aranjamentul" lui Hamlet. Extinzând motivul "cursei de şoareci" spre o încercare de a pune în scenă frânturi din toată opera lui Shakespeare, Hamlet e regizorul prezent peste tot - un fel de Kantor elisabetan.
 
În acest fel, are loc o celebrare a actoriei şi a ritmului scenic, în general, cu ieşiri din joc, cu raportări la convenţie şi cu reveniri la joc. Aceiaşi actori sunt Othello, Shylock, Iago, Richard, Ofelia, Lady Macbeth, Desdemona, cu forţe actoriceşti incredibil de proaspete după consumarea fiecărui moment. E atât de frumos, actoriceşte, şi atât de disciplinat în controlul relaţiilor pe scenă, în precizia mimicii, a gestului, a vocii, în varietatea de expresii corporale şi în lejeritatea saltului de la o tonalitate/statură/ţinută la alta, încât e imposibil să nu spui că actorii sunt, aici, superbi. Toţi. E o distribuţie de care ar trebui să se scrie mult şi des: Peter Papakostidis, Radu Vulpe, Dirk Linke, Rareş Hontzu, Ioana Iacob / Daniela Török, Ida Jarcsek-Gaza, Alex Halka, Boris Gaza.
 
Am, în schimb, două rezerve. Una ţine de ideea de colaj dramaturgic care, aici, prezintă un risc. Neavând o evoluţie narativă, care să le facă credibile de-a lungul unei poveşti coerente, momentele decupate din story-ul iniţial şi ataşate în spectacol, unul lângă altul, impun o receptare rece. Raportarea spectatorului la spectacol ar fi, în cel mai bun caz, de o plăcere pur estetică, ceea ce aruncă spectacolul tocmai în zona intelectualistă din care fuge. E posibil, totuşi, ca această receptare detaşată să fie mai implicată decât bănuiesc; sau, cine ştie, să fie mai interesantă aşa, decât una emoţională. În orice caz, riscul distanţării dezavantajoase rămâne. O altă rezervă ţine de muzică (Vlaicu Golcea, la a doua colaborare "pe Shakespeare" cu Radu Nica, după Hamlet-ul de la Sibiu). Pare a fi prea lejeră, tematic, şi prea nespecifică, ambiental, în raport cu debordările de energie şi dramatism ale scenelor.
 
Cât despre decor, semnat de Dragoş Buhagiar, se poate spune că "face de-o cronică". Ba chiar de-un album foto, reconfirmând ideea că un spectacol bun este, întotdeauna, un spectacol fotografiabil. Compus din lemn masiv - o corabie uriaşă, care ia forma spaţiilor în care au loc poveştile -, decorul e extrem de ilustrativ, de dinamic în cele mai mici detalii ale sale. Îţi dă acea senzaţie liniştitoare a lucrului bine făcut, solid, care exprimă forţă şi dramatism prin simpla lui prezenţă. Darămite prin constanta lui dinamizare, cum se întâmplă aici. La fel ca şi Golcea, Buhagiar este la a doua colaborare cu Nica în materie de Shakespeare şi, la fel ca la Sibiu, a meritat sudoarea. Din plin.