decembrie 2012
Cloud Atlas
Cloud Atlas invită spectatorul într-o aventură ale cărei ţeluri sînt autocunoaşterea şi - prin autocunoaştere - depăşirea blocajului nihilist pe care îl susţine fiecare episod al filmului (şi, ca oglindire a cinci secole de istorie, lumea însăşi). Greşelile se repetă neîncetat, totul este marcat de violenţă. O violenţă perpetuată dincolo de sfîrşit confirmă viziunea infernală a eternei reîntoarceri: timpul este infinit, materia este finită, de aceea natura traversează cicluri existenţiale în care corpurile călătoresc, apoi se întorc într-o aceeaşi stare, extincţia fiind semnul pentru care se angajează fiecare element în cadrul unui ciclu. Totul este conectat, anunţă Cloud Atlas, samsāra orientală guvernează universul monadic husserlian în care intersubiectivitatea construieşte lumea obiectivă.
 
Lung de aproape trei ore de proiecţie şi cu şase istorii intercalate, Cloud Atlas e construit în spiritul zapării de la o emisiune la alta (de la Extratereştrii antici de pe History la Ziua judecăţii de apoi de pe Discovery World şi la Barbarii lui Terry Jones de pe Viasat History), fără să stai prea mult pe un canal pentru a nu risca să pierzi povestea de pe postul vecin. Nu te plictiseşti în nicio poveste, dar, din cauza ritmului accelerat al trecerii de la o poveste la alta, nici nu apuci să trăieşti o emoţie deosebită alături de personajele de pe ecran. Filmul nici nu te uimeşte cu adevărat prin ceea ce spune, fiindcă e doar o rearanjare destul de comună a unor idei filosofice şi religioase des frecventate. Cloud Atlas e ca un roman de Paulo Coelho, cu lucruri mari spuse cît mai popular, într-un stil narativ uşor de asimilat.
 
Spectatorul traversează şaşe orizonturi existenţiale care au un numitor comun: în interiorul lor va contempla neajunsurile pe care le creează lipsa iubirii, detaşarea faţă de celălalt, mercantilismul. Şi, într-adevăr, totul e conectat. Sclavie umană în secolul optsprezece, un alt fel de sclavie în secolul douăzeci şi doi - a clonelor setate să accepte orice neghiobie din partea pămîntenilor, ceea ce aminteşte (ca vecinătate socială şi politică) de Logan's Run şi de reprezentările distopice ale lui Orwell. Deciziile politice pun umanitatea în pericol în secolul douăzeci... e doar o problemă de timp pînă cînd nu va fi niciun jurnalist-cu-principii care să zădărnicească interesele momentane ale conducătorilor; două sute de ani mai tîrziu lumea colapsează. Cîte un sîmbure de umanitate în secolul optsprezece (Adam Ewing) şi în pragul sfîrşitului lumii (Chang, membru al Rezistenţei). Sacrificiu pentru creaţie (anii treizeci), critic sacrificat pentru evidenţierea lipsei de valoare a unei cărţi, în debutul secolului douăzeci şi unu. Iisus-ul civilizaţiei umane următoare e o fostă clonă eliberată din sclavie, iar sîmburele avansului tehnic şi genetic al noii civilizaţii pămîntene ar putea fi asigurat de întîlnirea cu ultimele rămăşiţe ale unei civilizaţii umane ultra-avansate din punct de vedere tehnologic (care vizitează Terra în era post-apocaliptică, pentru a se familiariza cu obiceiurile pămîntenilor şi pentru a găsi trupurile propriilor strămoşi).

La finalul acestui drum, spectatorul primeşte pe tavă şi remediul: familia întemeiată pe iubire. Precum într-un banal western hollywoodian, doar că aici, în producţia de masă a secolului douăzeci şi unu, cowboy-ii şi indienii sînt călători intergalactici şi concluzia e cosmic-anti-segregaţionistă.

Ca orice epopee populară (cum sînt şi Matrix sau Avatar), filmul realizat de fraţii Wachowsky împreună cu Tom Twyker are un mesaj moral bine ţintit. Nu atît de puternic şi de imediat ca posibilitate de a crea un cult precum cel din Matrix (Cloud Atlas nici nu discută despre relaţii atît de intime, cum sînt cele cu maşinile de calcul). Însă apropiat ca valoare şi ca angajament discursiv de cel întîlnit în Avatar (nu putem vorbi, însă, de un angajament reprezentaţional similar celui din pelicula lui Cameron). Cel din urmă imagina o lume secată de resurse, cauza fiind consumul exagerat de materie primă în care s-a angajat Occidentul - şi milita în spirit new-age pentru ecologie. Cloud Atlas vorbeşte despre iubire ca factor primordial într-o imperioasă re-umanizare a populaţiei Terrei, ca singur leac în tratarea lui homo hominis lupus.

Cloud Atlas e prea pătruns de importanţa ideilor pe care le enunţă şi vrea să se asigure că nimeni nu va rata morala poveştii lui. E o problemă pe care o etalează şi The Tree of Life, însă într-o prezentare mai îngrijită. În Cloud Atlas există un narator (în acelaşi timp unul dintre eroii istoriei post-apocaliptice de pe ecran) care transmite privitorului mesajul pe care acesta din urmă ar fi trebuit să-l înţeleagă (deja) din ceea ce a văzut pe ecran. Exagerînd puţin lucrurile, e ca şi cum un poet ar scrie lîngă lucrările sale literare modul în care cititorul ar trebui să recepteze imaginile tocmai lecturate în poezii. Avatar, de exemplu, lasă privitorului puţin spaţiu pentru visare, pentru a construi ceva pe marginea poveştii de pe ecran. 

Regia: Lana Wachowski, Andy Wachowski, Tom Tykwer Cu: Tom Hanks, Halle Berry, Hugo Weaving, Jim Broadbent, Jim Sturgess, Hugh Grant, Keith David, Götz Otto

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus