Prima – în ordinea cronologică şi logică a vîrstei – este Rebecca "Becky" Sharp, eroina arivistă din Vanity Fair: în filmul cu acelaşi titlu după romanul lui Thackeray, regizat de Mira Nair, Becky (Reese Witherspoon, surprinzătoare!) îşi croieşte drum spre înalta societate cîntînd.
S-a născut săracă, în Anglia începutului de secol XIX, dintr-un tată pictor şi o mamă cîntăreaţă la operă; niciuna din aceste ascendenţe artistice nu ar fi putut să-i asigure un loc decent în lumea bună, aşa că Becky trudeşte la şlefuirea de sine şi devine guvernantă. Azi pe lîngă copiii unui boiernaş scăpătat (Bill Hoskins), mîine ca doamnă de companie pe lîngă bogata mătuşă a acestuia (Eileen Atkins, mereu o valoare sigură), Becky dă din coate şi ajunge – un pic de franceză, un pic de voce şi pian, şi iat-o frecîndu-şi fustele cu cele ale doamnelor născute iar nu făcute.
Indianca Nair (precum taiwanezul Ang Lee în Sense And Sensibility) se descurcă foarte bine să redea atmosfera şi să dea glanţ şi credibilitate unei poveşti de moravuri de epocă (reverenţe, trăsuri, Napoleon...) cu care, la prima vedere, nu are nimic în comun. Gabriel Byrne – în chip de "înger protector/exterminator" al lui Becky – este impecabil: el o ajută să se ridice şi-apoi o doboară, cu aceeaşi nonşalanţă obosită de mare senior pentru care soarta unei "intruse" nu este decît o jucărie în plus...
A doua este Lolita, eroina grăsuţă şi şleampătă din filmul lui Agnes Jaoui Comme une image. Deşi cîntă şi ea, este exact opusul lui Becky; tatăl său (Jean-Pierre Bacri, genial) e un scriitor celebru şi influent care nu se zgîrceşte să o "asigure" financiar, pentru a nu mai trebui să se implice emoţional. Lolita are voce – alt talent nu pare să aibă...
Interpretată minunat de necunoscuta Marilou Berry, Lolita este – totuşi – inima întregului film, reuşind, cu toată ataşanta ei stîngăcie, să strîngă laolaltă celelalte suflete ale poveştii într-o peliculă pe drept recompensată, la Cannes 2004, cu Premiul celui mai bun scenariu.