Film Menu / septembrie 2012
Despre oameni şi melci
Despre oameni şi melci e un film conceput şi lansat cu o intenţie foarte clară, aceea de a cuceri marele public din România. După numărul record de spectatori din primul weekend în care a intrat în cinematografe, şansele să reuşească acest lucru sunt de partea filmului.

În anul 1992, muncitorii uzinei Aro Câmpulung Muscel îşi unesc forţele pentru a împiedica privatizarea în condiţii dubioase a întreprinderii. Cu alte cuvinte, încearcă din răsputeri să-şi salveze locurile de muncă. Subiectul filmului este unul bombastic şi hilar deja din momentul în care e redat într-o singură frază: toţi muncitorii pleacă la Bucureşti să doneze spermă pentru a fi cumpărată de străini, încercând astfel să cumpere ei înşişi uzina cu banii obţinuţi. 

Atmosfera e una lucrată: de la scenografia în care fiecare cuvertură sau pungă face spectatorul român să se ataşeze de poveste şi de personaje (o nostalgie dulce faţă de kitsch-ul vintage se naşte în spectatorul care a trăit vremurile respective şi, poate, un umor afectuos în cel care nu le-a trăit), la costumele atent alese (vezi rochiile Manuelei) şi la coafurile studiate (vezi şuviţele Anei sau coafurile Manuelei) şi până la comportamente ce intră într-o zonă desuetă care "ne aminteşte de cum am crescut" (servitul cu dulceaţă ş.a.m.d.). Regizorul alege să ancoreze acţiunea filmului în timp şi prin inserarea unor imagini cu vizita lui Michael Jackson la Bucureşti.  

Filmul are momente amuzante, drăgălaşe, fără să cadă în vulgar, cu dialoguri bine dozate. Personajele sunt creionate într-o notă de comedie, dar nu pică în grosolănie. Momente bune ridică nivelul filmului: atunci când francezul îi desenează un "X" Manuelei pe mână în timp ce se află la bingo (ce moment simplu şi drăgălaş, amuzant prin naivitate), momentul cu directorul fabricii acasă şi soţia care vrea neapărat un căţel (hilar, iar nu jenant -  prin situaţia în sine, cât şi prin apariţia personajului soacrei directorului), momentul în care un muncitor este în pat cu soţia fix în seara de dinainte să doneze spermă, în care nu are voie să facă sex (umor născut prin opoziţia de intenţii şi redat printr-un dialog adecvat - el foarte serios, fără să-i poată dezvălui motivul pentru care este abstinent, iar ea foarte jucăuşă).

De asemenea, momentul în care Manuela plânge, pentru că nu a luat viza, iar mama ei o consolează, este tot unul drăgălaşo-amuzant, cu toate că personajul mamei (la fel ca şi cel al soacrei directorului) se apropie de clişeu, însă merită menţionat faptul că uneori clişeele funcţionează (jocul actoricesc necaricatural ajută), îşi găsesc locul (ca în cazul de faţă - vezi trimiterea la nostalgia dulce) şi nasc un umor clişeic, dar decent.

Însă filmul pare să nu meargă până la capăt în acest sens: spre sfârşit, îşi schimbă tonul într-unul chiar dramatic în anumite momente. Muzica e folosită parcă prea puţin pentru o comedie (deşi are o zvâcnire bună, atunci când amestecă sunetul diegetic cu cel non-diegetic, suprapusă cu un dinamism al camerei, dar şi al personajelor-muncitori), cu toate că micile momente muzicale reprezintă surse de râs (ambii francezi sunt puşi în poziţia de cântăreţi: tatăl la şcoală, fiul la karaoke îi cântă Manuelei o melodie de Julio Iglesias; muncitorii sunt uniţi în tren de melodia pe care o cântă, mâncând ceapă şi gustând puţină tărie). Atunci când personajul lui Vasluianu află că este steril, starea sa e una de tristeţe, iar muzica vine şi punctează aceeaşi stare, apasă pe aceeaşi pedală, ceea ce rupe puţin ritmul de comedie şi conferă secvenţei un uşor aer ieftin.

E un moment de răsturnare de tip melodramatic, pe care e posibil ca realizatorii să îl găsească necesar pentru sfârşit: Gică nu crede în aşa ceva, soţia aproape că nu reacţionează (se comportă de parcă i-ar fi zis că afară plouă), viaţa lui merge mai departe în acelaşi ritm, precum a muncitorilor care se adaptează cu voioşia specifică. Atunci când Manuela şi francezul se plimbă cu barca pe lac şi vorbesc în spaniolă (un moment amoros, cu un strop de tensiune dramatică), muzica iarăşi punctează în aceeaşi direcţie. E oare acesta un mic moment parodic asumat sau mai degrabă acelaşi gen de moment ca cel precizat mai sus?

Cu toate micile ruperi de ritm, Despre oameni şi melci e una dintre încercările binevenite în contextul cinematografic al anului 2012, un film care poate ridica ştacheta în rândul comediilor româneşti autohtone.
            

Regia: Tudor Giurgiu Cu: Andi Vasluianu, Dorel Vişan, Monica Bîrlădeanu, Andreea Bibiri, Valeria Seciu, Jean-François Stévenin, Robinson Stevenin, Ion Besoiu, Ovidiu Crişan, Ion Grosu, Clara Vodă, Alina Berzunţeanu

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus