Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Comme une image

Comme une image. Lolita XL


Alex. Leo Şerban

Ziarul de duminică, martie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Comme une image a luat, la Cannes anul trecut, premiul pentru Cel mai bun scenariu (Agnès Jaoui & Jean-Pierre Bacri), apoi acelaşi premiu la European Film Awards. Ambele premii sînt pe deplin meritate. Ce e ciudat e că – deşi nominalizat la aceeaşi categorie pentru Césaruri -, filmul regizat de Agnès Jaoui n-a întrunit şi voturile francezilor...

"Morala fabulei" e simplă: nimeni nu e profet în ţara lui. Dar cuplul (în viaţă şi pe ecran) Bacri-Jaoui fusese, deja, multipremiat cu Césaruri la ediţiile precedente, ceea ce explică – poate – "uitarea" de acum; nedreaptă mi se pare, însă, nepremierea tinerei Marilou Berry (la categoria "Cea mai bună speranţă feminină"): Berry este absolut extraordinară! Are o naturaleţe posacă şi o pudoare emoţională care fac din ea centrul magnetic al întregului film.

Berry este Lolita, fiica unui foarte celebru şi influent scriitor (Bacri, mereu acelaşi – adică perfect). Numele nu trebuie să ne înşele: Lolita n-are nimic "nimfetic". Este o fată mai curînd XL, modestă şi şleampătă din timiditatea de a nu sări în ochi. Aceeaşi timiditate o împiedică să facă mare caz de faptul că, din punct de vedere financiar, stă bine: taică-su îi asigură un trai mai mult decît decent, bani de buzunar şi tot tacîmul – pentru a nu fi nevoit să se implice emoţional. Prima scenă a filmului îi schiţează, deja, profilul: abuzată verbal de şoferul unui taxi, Lolita tace şi-nghite (poate că, dacă ar fi fost româncă, Lolita i-ar fi trîntit un "Da' tu ştii cine sînt eu?!" care să-l reducă la tăcere); cînd, cîteva minute mai tîrziu, în taxi va urca "Domnul Tată", acesta va şti să-l pună la punct pe şoferul mîrlan într-un mod care ar trebui exersat în faţa oglinzii de toţi cei care au fost, cîndva, agresaţi verbal de şoferii mîrlani din România: "Are you talkin' to me!??"

Invizibilă pentru mulţi – dă tot timpul impresia că se strecoară de-a lungul zidurilor, cu capul plecat -, Lolita capătă contur abia în momentul în care, într-o conversaţie oarecare cu profesoara de canto (Jaoui, formidabilă!), îşi dezvăluie identitatea: da, e chiar fata lu' Cutare! Sylvia, profesoara, are un soţ scriitor care cam trage mîţa de coadă, dar care a scris – mai nou – un roman reuşit; cum sîntem în ţara pilelor, cunoştinţelor & relaţiilor (Franţa, nu România), Sylvia devine brusc interesată de Lolita (a se citi: tatăl Lolitei) şi-i acordă acesteia mai mult decît i se părea că merită (adică, o "atenţie" distributivă). Căci Lolita cîntă, şi din clipa în care devine evident că are o voce minunată, reuşeşte să se facă auzită – la propriu, şi mai ales la figurat...

Sintagma Comme une image – tradusă la noi prin Priveşte-mă!, mai mult pentru a rima cu titlul englezesc (Look at Me!) decît cu cel franţuzesc – este parte a unei expresii: "Sage comme une image". Dacă Lolita (Berry) ar fi fost ceva mai puţin XL, s-ar fi potrivit titlul "Ca o cadră" ("Frumoasă ca o cadră"); aşa, filmul trebuie să se mulţumească, de bine de rău, cu titlul-antireclamă care i s-a dat. E un handicap considerabil, pe lîngă acela că e vorba de un film franţuzesc.

Dar, pentru cinefilii adevăraţi, Comme une image este un cadou – unul din cele mai bune filme franţuzeşti din ultimul timp şi poate cel mai bun film al tandemului Jaoui-Bacri! Deşi trage cu ochiul la Comediile şi proverbele veteranului Eric Rohmer şi deşi se petrece în lumea literară, nu este un "film literar"; sigur, se vorbeşte mult – dar întotdeauna cu miez, fără lîncezeli narative şi fără ifose. De acord, are un côté parizian – dar este în ton cu povestea. Şi chiar dacă – pe alocuri – te duce cu gîndul la comediile mai dramatice ale lui Woody Allen, este lipsit de narcisismul auto-important al acestora: este, pur şi simplu, o poveste cu haz, tîlc şi suficient de mult "zvîc" pentru a te ţine în scaun aproape două ore. Iar finalul – ridicat de emoţia pură din vocea Lolitei şi de lumina XL a prezenţei sale – îţi pune un nod în gît: într-adevăr, totul nu este decît o ficţiune... dar există ficţiuni mai adevărate decît realitatea, iar pentru asta există Cinema.



 Toate articolele despre Comme une image
Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Comme une image. Filmele celorlalţi, Andrei Creţulescu
 Comme une image - O chestiune de putere, Iulia Blaga


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer