Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Amour

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sfârşitul poveştii / Povestea sfârşitului - Amour


Monica Zarna

ianuarie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dacă Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta sau Jennifer şi Oliver (eroii din Love Story) ar fi trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, aceştia ar fi putut foarte bine fi cuplul de octogenari din cel mai recent film al lui Michael Haneke. Iar dacă v-aţi pus vreodată întrebarea ce se întâmplă după ce cade cortina pe cuplul de tineri îndrăgostiţi care au învins toate obstacolele întâlnite în cale şi şi-au jurat credinţă unul altuia până ce moartea îi va despărţi, Amour e răspunsul.

Un profesionist al teatrului, în calitate de dramaturg şi regizor, Haneke îşi concepe povestea în maniera unei piese de teatru cu două personaje aflate într-un huis clos reprezentat de un spaţios apartament parizian. Un microcosmos ce pune sub lupă relaţii, reacţii şi emoţii.

Dintre cele două scene filmate în afara locuinţei, doar una are miez: staticul plan larg al sălii înţesate de spectatori de la Théâtre des Champs Elysées sugerează că aceştia nu sunt doar simpli membri ai unei audienţe de concert, ci, individual, fiecare ar putea fi la un moment sau altul actor sau spectator al unei drame similare celei din film. Regizorul pare să-l atenţioneze în tăcere pe spectatorul din sala de cinema că acesta priveşte (în oglindă?) o inevitabilă istorie personală, realist transpusă pe peliculă.

Anne (Emmanuelle Riva) şi Georges (Jean-Louis Trintignant) sunt un cuplu de pensionari aparţinând elitei intelectuale franţuzeşti. Status quo-ul reiese mai întâi din franceza de înaltă clasă (acea limbă literară în care se menţine folosirea conjunctivelor la trecut, precum şi complicatele forme ale trecutului simplu), iar mai apoi din detaliile apartamentului, care-şi trădează locuitorii ca fiind iubitori de artă (trecerea în revistă a numeroaselor tablouri), literatură (rafturile înţesate de cărţi) şi muzică (pianul cu coadă). Respectaţi de prieteni şi cunoscuţi, iubiţi de propria fiică, cei doi se bucură de liniştea tihnită a relaţiilor cimentate de cuplu la amurgul vieţii. Dragostea dintre cei doi e portretizată subtil, prin manierele impecabilele, blândeţea tonului şi serenitatea vieţii în doi. Însă aceste aspecte nu-l interesează pe regizor iar cei care îi cunosc filmografia simt încă de la primele semne viziunea sumbră a alunecării fără speranţă de întoarcere pe panta suferinţei şi a copleşitoarelor obstacole. Ceea ce urmează e o redare fără înflorituri, fără a judeca sau a încerca în van să afle cauze raţionale, a finalului unei poveşti de dragoste veche ca timpul însuşi. De fapt acţiunea se petrece într-un spaţiu în care timpul, din punctul de vedere al celor doi protagonişti, şi-a suspendat curgerea.

Lipsa oricărui artificiu care ar manipula inteligenţa emoţională a spectatorului (exemplul cel mai elocvent fiind faptul că Haneke nu foloseşte coloană sonoră în filmele sale), face ca dialogul calm şi realist, eleganta acceptare a destinului, imensa varietate a expresivităţii figurilor şi a ochilor celor doi actori din rolurile principale să fie cele care ţes atmosfera inegalabilă a filmului. Scena culminantă, poetică, neaşteptată, provocând o emoţie viscerală, e de o rară puritate cinematică. Un exerciţiu de demnitate umană, blând şi calculat.

Cu toate că Emmanuelle Riva este cea care tocmai a obţinut o nominalizare la premiile Oscar 2013, nu pot să nu menţionez jocul magistral al lui Jean-Louis Trintignant. Personajul său e cel care traversează lucid întreaga dramă, el trebuie să explice familiei alegerile făcute în numele soţiei sale, el tratează, cu inteligenţă şi calm, concedierea asistentei incompetente. Singurătatea gesturilor şi privirilor sale, mersul aproape nesigur, loialitatea infailibilă faţă de consoartă, demnitatea cu care îşi poartă poverile - a anilor şi a necazurilor - toate acestea compun un personaj memorabil, a cărui dragoste cu toţii ne-am dori-o.

În ciuda sorţii ineluctabile, povestea sfârşitului are un final consolator: cei doi trec pragul dintre lumi iar ce rămâne după ce toate riturile au fost îndeplinite e un imens spaţiu gol, umplut doar de tăcerea absenţei - ceea ce, de altfel, cu toţii lăsăm în urma noastră atunci când nu mai suntem. Nimic nou, nimic neobişnuit. Însă atât de bine punctat de filmul lui Michael Haneke!

(Berlin, 11 ianuarie 2013)




 Toate articolele despre Amour


1 comentariu

  • Despre Cronica
    adrian, 04.02.2013, 21:42

    Elegant, sintetic si convingator. De Cronica zic... Felicitari !

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Monica Zarna


Alte articole

 Amour, cel mai bun film european. Independenţa Film, al şaselea trofeu la Premiile Gopo, 2014, Comunicat de presă
 Să luăm César-ului ce e al César-ului! Şi Oscar-ului ce e al Oscar-ului! - Amour, un Oscar şi cinci César-uri, Comunicat de presă
 Moartea doamnei Laurent - Amour, Mihai Fulger
 Intim - Amour, Sebastian M. Ceolca
 Rafinament - Amour, Lucian Maier
 Toate articolele despre Amour


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer