Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Stagiunea concertistică 2013

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Stabat Mater de Francis Poulenc la Ateneu


Marcel Frandeş

ianuarie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis


Concertul Orchestrei simfonice şi al Corului Filarmonicii George Enescu din 18 ianuarie 2013 a constituit o adevărată mângâiere a sufletului oricărui spectator prezent în sala Ateneului. Dincolo de frumuseţea muzicii cântate se putea percepe o mirodie imaterială. O coincidenţă tragică a alegerii unei lucrări copleşitoare prin suferinţă, Stabat Mater de Francis Poulenc, tocmai când unul dintre artiştii interpreţi ai ansamblului orchestral, contrabasistul Ion Ghiţă s-a stins neaşteptat. Într-adevăr, o anume sobrietate a dominat întreaga seară muzicală, în care dirijorul Martin Fischer-Dieskau, împreună cu minunaţii interpreţi de pe scenă au dăruit publicului inefabilul muzicii lui Prokofiev din Simfonia clasică, serenitatea cu nuanţe lirice din Concertul nr. 3 de Béla Bartók, solist pianistul Michael Abramovich şi puternicele contraste dramatice din Stabat Mater de Francis Poulenc, solistă soprana Irina - Maria Ionescu. Corul a fost pregătit de Iosif Ion Prunner.
 
Dirijorul Martin Fischer-Dieskau, fiul celebrului bariton Dietrich Fischer-Dieskau şi al violoncelistei Irmgard Poppen, s-a născut la Berlin în 1954. A studiat vioara, pianul şi dirijatul la Hochschule für Musik din Viena, la Hochschule der Künste din Berlin şi la Accademia Chigiana din Siena. A participat la cursuri de master susţinute de Franco Ferrara, Seiji Ozawa şi Leonard Bernstein. A câştigat în două rânduri premiul acordat de Deutscher Musikrat. A fost dirijor asistent al lui Antal Doráti la Detroit Symphony Orchestra. A activat în teatre lirice din Augsburg, Aachen, Hagen şi Stuttgart. A fost dirijor principal la Berna, între 1990 şi 1994 şi la Taipei Metropolitan Symphony Orchestra în stagiunea 2008-2009. A participat la festivalurile de la Helsinki, Granada şi Berlin. A fost dirijor principal al orchestrei Canadian KW Symphony. A dirijat peste 100 de orchestre din Germania, Marea Britanie şi Japonia. Muzicianul a realizat înregistrări pentru firmele Marco-Polo şi Bis. Dirijorul predă la Hochschule der Künste din Bremen. A efectuat turnee în : Israel, Franţa, SUA, Olanda şi Taiwan. În anul 2013, muzicianul va dirija opera Flautul fermecat de Mozart, în Elveţia şi Spania.
 
În deschiderea concertului de la Bucureşti am ascultat o versiune plină de prospeţime şi eleganţă a Simfoniei clasice de Serghei Prokofiev. Această replică modernă a simfonismului haydnian a fost scrisă pe când compozitorul avea 25 de ani. Premiera a avut loc la Sankt Petersburg, în 21 aprilie 1918 şi a înregistrat un succes deosebit. Cele patru părţi ale simfoniei - Allegro, Larghetto, Gavotta şi Finale. Molto vivace - au fost cântate de o orchestră redusă ca dimensiune, de tip Mozart : două flaute, două oboaie, două clarinete, două fagoturi, două trompete, doi corni, timpani, viori, viole, violoncele şi contrabaşi. În viziunea dirijorului Martin Fischer-Dieskau, muzica era una plină de avânt, precizie şi zvelteţe tinerească. Am remarcat tehnicitatea deosebită a viorilor prime din Allegro-ul de sonată, cu acele apogiaturi scurte cântate la vârful arcuşului, de o mare exactitate şi acurateţe. În partea a doua, solo-ul fagotului şi cel al clarinetului, dar mai ales atacurile 'pachet' ale suflătorilor de lemn excelau. Gavota. Non troppo allegro inducea publicului o stare de admiraţie pentru respectivul dans de curte, prin eleganţa şi caracterul lui ludic. Acele staccato-uri ale oboiului, alături de frazarea plină de bun gust a clarinetului, au conferit o expresivitate adecvată muzicii lui Prokofiev. Finalul, cu spiccato-ul viorilor prime cântând în registrul acut, împreună cu pulsaţia de ceasornic a corzilor grave au relevat profesionalismul acestei orchestre simfonice, întinerite în ultimul timp. Totul suna omogen, iar dialogul dintre compartimentul de suflători de lemn şi cel al corzilor, dantelăria şi velocitatea pasajelor, precum şi emisia catifelată a timpanilor aduceau o atmosferă destinsă.
 
Pianistul Michael Abramovich s-a născut la Bucureşti în 1970, într-o familie de muzicieni. A studiat pianul la Colegiul Naţional de Artă Dinu Lipatti, cu profesoara Doina Pop Soare. După stabilirea lui în Israel a continuat studiile cu profesoara Esther Narkiss. A urmat cursurile la Manhattan School of Music, cu profesoara Nina Svetlanova. A fost invitat să cânte la mai multe festivaluri precum: Rheingau Musik Festival, Festival de Radio France Montpellier şi Orlando Festival. A concertat împreună cu Esart Trio Berlin la Cité de la Musique Paris, Symphony Hall Birmingham, Kölner Philharmonic, Mozarteum Salzburg, Palais des Beaux - Arts Bruxelles, Stockholms Konserthus, sala Megaron din Atena - în cadrul Rising Stars Project, organizat de Uniunea Europeană. În anul 2009 a fondat Ansamblul Arkan, împreună cu Misha Aster. Michael Abramovich a colaborat cu muzicieni precum: Nadja Zwiener, Sergiu Comissiona, Leon Botstein, Ittai Shapira, Marc Sinan, Wolfgang Meyer, Renata Pokupić, Jerusalem Quartett, Reiner Goldberg şi Avy Abramovich. Pianistul a realizat înregistrări la Universal Classics France şi Meridian Records London. A dirijat premiera de la Berlin a oratoriului Das Kommunistische Manifest de Erwin Schulhoff. De asemenea, a dirijat de la pian, solist fiind, concerte de Mozart şi Beethoven. A concertat alături de Asian Youth Orchestra, Israel Northern Symphony Haifa, Orchestra Simfonică Euskadi, Hamburger Symphonikern. Ludwigsburger, Festspielorchester, Orchestra Radiodifuziunii Române şi Orchestra Filarmonicii Moldova din Iaşi.
 
 
În concertul de la Bucureşti, din 18 ianuarie 2013, pianistul Michael Abramovich a interpretat cu o vie participare afectivă şi o deosebită tehnicitate, cel de-al treilea Concert pentru pian şi orchestră, scris în anul 1945 de Béla Bartók. Am remarcat un impecabil respect faţă de textul muzical, o fascinantă capacitate de a realiza expresia lirică, şi o profundă înţelegere a ethosului firului melodic. Tratarea în mare parte cvasi-monodică aducea paralelisme şi dublaje chiar şi în pasajele de virtuozitate. Spre deosebire de primele două concerte pentru pian ale lui Bartók, în acest al treilea concert lipsesc asprimile şi incisivitatea discursului muzical.


În partea a doua, Andante, apare indicaţia religioso foarte rar întâlnită în partiturile bartókiene. Coralul suflătorilor de lemn a fost realizat cu multă migală, dacă ne referim la dozajul intensităţilor, la sincronizarea atacurile precum şi la acurateţea intonaţiei. Timbrul sunetului complex venit dinspre scenă era alcătuit la un moment dat din sonorităţi de gong, combinate cu cele ale vocii cântate de mâna stângă de la pian. Vibraţiile se topeau precum pasta de sticlă colorată într-o creaţie plastică din vechile atelierele aflate la Murano. În partea a treia, Allegro vivace, se iveau pe alocuri armonii şi ritmuri, marcând influenţa jazz-ului. Frumuseţea limbajului muzical utilizat de Bartók în acest ultim concert, scris pentru pian şi orchestră, constă tocmai în folosirea unei diversităţi de tehnici componistice: monodia ca dominantă şi polifonia (fugatto-ul) ca excepţie. În Codă, efectul de glissando uriaş al pianului solist aducea o pală de optimism în oceanul melancolic. Îndelung ovaţionat şi rechemat în mai multe rânduri la rampă, Michael Abramovich a cântat dintr-o suflare, cu o mare virtuozitate pianistică, Furtună elveţiană de Franz Liszt - din ciclul Ani de pelerinaj - inspirată de versurile lui Byron.
 
În cea de-a doua parte a concertului de la Ateneu, Orchestra simfonică şi Corul Filarmonicii George Enescu au interpretat Stabat Mater de Francis Poulenc, o lucrare magnifică, dedicată memoriei pictorului şi decoratorului de teatru Christian Bérard.
 
 
În cele douăsprezece părţi alternau secţiunile calme cu cele agitate. Această muzică te face să te gândeşti la stilul arhitectural al catedralelor iezuite franceze: sobre, dar bine ornamentate.
 
Aici, aparatul vocal simfonic utilizat arată evoluţia stilului religios componistic al lui Francis Poulenc: doi flauţi, piccolo, două oboaie, corn englez, două clarinete, clarinet bas, trei fagoturi, patru corni, trei trompete, trei tromboane, timpani, două harpe, cor la cinci voci şi o soprană solistă.


Scriitura armonică a lucrării este de o mare complexitate, iar modulaţiile permanente par totuşi foarte fireşti. Impresionante au fost secţiunile Cujus animam gementem (Cu inima rănită), Quae moerebat, Sancta Mater, precum şi paradisiacul final, Quando corpus morietur (Iar când trupu-mi va fi rece, / fie ca sufletu-mi să plece / în triumful cel ceresc).
 
Soprana Irina-Maria Ionescu a impresionat publicul prin cele trei intervenţii (Vidit suum, Fac ut portem şi Quando corpus). În emisia sa totul era simplu şi expresiv până la imaterial. O voce pură ca lacrima, de o mare acurateţe, cu o dicţie clară şi o frazare adecvată stilului muzicii interpretate. Născută la Bacău în 1983, soprana a studiat la Colegiul Naţional de Artă Dinu Lipatti din Bucureşti, cu profesoara Georgeta Ionescu, apoi a urmat cantoul la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti la clasa prof. univ. dr. Eleonora Enăchescu. S-a perfecţionat cu Charo Vallés la Conservatorul de Muzică Josquin Rodrigo din Valencia. A câştigat mai multe premii naţionale şi internaţionale: Marele premiu Haricleea Darclée, Premiul I Colmenar Viejo, Madrid, Premiul III la Concursul Manuel Ausensi, Barcelona şi la Concursul Ramon Pastor, Barcelona. Alături de roluri de operă (G.F. Händel, W.A. Mozart, G. Donizetti, L. Délibes, Thomas, J. Offenbach, G. Rossini, R. Strauss, L. Bernstein, A. Berg şi J. Cage, repertoriul vocal-simfonic al Irinei-Maria Ionescu cuprinde lucrări de J.S. Bach, G.F. Händel, W.A. Mozart, J. Haydn, J. Brahms şi G. Fauré.
 
 
Sperăm să o reascultăm cât mai des pe această soprană cu mari perspective în lumea muzicii.
 
În prestaţia corului au fost momente de mare emoţie. Am remarcat vocile bărbăteşti, frumos timbrate şi sigure. Secţiunile de cor a capella (O quam tristis şi Fac ut ardeat) în care orchestra nu tăcea complet, aveau o mare pace. Această lucrare vocal-simfonică, rar interpretată pe scenele noastre, implică o muncă de cizelare deosebită, plină de dăruire şi răbdare.
 
 
Dirijorul Martin Fischer-Dieskau a realizat într-un timp scurt, cu un profesionalism desăvârşit, o versiune plină de profunde şi înălţătoare sentimente umane, oferind auditoriului o seară memorabilă. Figura sa emana generozitate şi evlavie.



 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2013


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marcel Frandeş


Alte articole

 Liviu Prunaru în Concertul pentru vioară şi orchestră de Benjamin Britten, Marcel Frandeş
 Cornistul Martin Owen interpret al Concertului în mi bemol major de Richard Strauss, Marcel Frandeş
 Solitudine şi comunicare - Valentina Lisitsa, Sabina Ulubeanu
 Pianistul Nikolai Demidenko în Concertul nr. 1 de Chopin, Marcel Frandeş
 Recital Gabriel Croitoru şi Horia Mihail - turneul Vioara lui Enescu, 2013, Marcel Frandeş
 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2013


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer