Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Concert Marillion

Marillion la Paris, 2013. Şi un drept uitat de publicul de astăzi


Cristian Geambaşu

Gazeta Sporturilor, ianuarie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cîteva lucruri nu se potrivesc. Parisul cotropit de iarnă, sub zăpadă, Parisul la ora rockului progresiv. Parisul sub zăpadă este totuşi o imagine spectaculoasă, pe care reuşeşti să o procesezi sentimental. Fulgi mari, care pun o perdea între tine şi catedrala Sacre Coeur. Copii care descoperă bucuria bătăii cu bulgări, adulţi enervaţi că alunecă pe trotuare. Montmartre într-o haină care ascunde forfota cotidiană, magazinele pestriţe.

Sala Le Trianon este undeva în apropiere, la baza deluşorului pe care stă cocoţată Sacre Coeur. Le Trianon nu are nici o legătură cu Trianon-ul de lîngă Versailles, unde s-a semnat tratatul de pace de după Primul Război Mondial. Construită în 1894, Le Trianon este o sală de concerte din vremea baronului Haussman, autorul marelui plan de urbanizare al Oraşului Luminilor. Le Trianon. Arhitectură maiestuoasă, spaţii generoase, acustică bună. Public numeros. În aşteptarea primului concert Marillion din 2013. Trupa îşi promovează ultimul album, Sounds that can't be made, o lucrare conceptuală avînd la bază piesa Gaza, care a şi deschis concertul parizian. O piesă de 17 minute, militantă, "Care nu este împotriva Israelului, ci împotriva lumii de rahat în care trăim" de la Steve Hogarth citire.


Dincolo de mesajul politic şi de implicarea cetăţenească a lui Hogarth, liderul asumat al celor de la Marillion, se află muzica. Elaborată, misterioasă, vibrantă. Plus formidabila calitate umană şi profesională a celor care de 24 de ani continuă să cînte împreună în aceeaşi formulă. Nu s-au plictisit, nu s-au blazat, nu au fost atinşi de rutină, boala fatală a tuturor artiştilor. Steve Rothery, chitară, Pete Trewavas, bass, Mark Kelly, clape, Ian Mosley, baterie. Set list-ul a fost şi pentru fundamentaliştii Marillion, şi pentru neofiţi. Şi pentru nostalgicii epocii Fish, şi pentru cei care au făcut pasul următor alături de Steve Hogarth. Piese vechi şi piese de pe ultimul album. Ocean Cloud, Neverland, Gaza, Power, Pour my love, The great escape, Warm wet circles, The sky above the rain, Sounds that can't be made. Sensibilitate, emoţie. Vocea lui Hogarth la parametrii înalţi, chitara lui Rothery emanînd armonie. Clapele lui Kelly renăscute după un accident la computerul orgilor cu 24 de ore înainte de eveniment.


Concertul a durat aproape două ore şi a fost un succes de public. Întrebarea este alta. Publicul a fost un succes? Răspunsul brutal este: nu! Bine, bine, dar de ce? Oamenii au plătit, s-au bulucit, au aplaudat, au cîntat, s-au bucurat. Toate adevărate, doar că impresia era că ar fi aplaudat orice. Pe scenă puteau fi Patricia Kaas sau Nana Mouskouri, Johnny Hallyday sau Charles Aznavour. În sala Le Trianon nu era un public de rock, iar de rock progresiv nici atît. Era un public disponibil la divertisment sub orice formă apărea el. Mai mult, spectatorii din sala Le Trianon nici nu erau "echipaţi" adecvat unui concert Marillion, ci mai degrabă ca pentru un spectacol de muzică uşoară. Cu adevărat îngrijorător a fost altceva. Trupa din deschidere, al cărei nume îl ignor şi care era formată din una persoană chitarist şi una persoană secţie acustică / tamburine, a beneficiat practic de aceleaşi aplauze ca şi Marillion. În condiţiile în care "solistul" a făcut playback la greu cu chitara rece şi care suna ca un Fender mînuit de Gilmour sau Petrucci în zilele lor de graţie. "Sînt atît de bun că nici mie nu-mi vine să cred", spunea autorul numărului de înşelăciune artistică, iar oamenii aplaudau entuziaşti. "Tatăl meu mi-a zis «cum să te apuci tu de muzică rock, tu copil de muslim, nu ştii că în rock sînt numai drogaţi şi beţivi?». Dar eu nu l-am ascultat", a completat mîndru "artistul". Păcat!

Am ieşit afară unde ningea ca la noi la munte. În definitiv, m-am gîndit că judec eu prea aspru. Şi cine sînt eu să-i judec pe ei? Ceva mă intriga însă. Nu conta că nu fuseseră îmbrăcaţi adecvat, nici că puteau fi spectatorii ideali ai Patriciei Kaas. Problema cea mare este că uitaseră să fluiere. Merde, înghiţiseră un fals cu zîmbetul pe buze. Şi alcătuiau un public care a uitat să se revolte, să-şi ceară drepturile. De aceea, probabil, nici magia pe care am trăit-o în 2009 tot la un concert Marillion, dar la Barcelona, nu a mai fost posibilă. Steve, Steve şi ceilalţi au cîntat foarte bine, dar a ieşit ceva drăguţ. Joli, cum zic francezii, mais pas tout a fait extraordinaire.



 Toate articolele despre Concert Marillion


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Cristian Geambaşu


Alte articole

 Barcelona, 2009. Marillion şi ceva Gaudi, Cristian Geambaşu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer