Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  P project

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rostul trădării conceptelor - P Project


Gina Şerbănescu

martie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Poţi sintetiza acest articol în trei propoziţii?"
"De ce?"
"Uite aşa, de dragul exerciţiului...."

***

August 2012, la ieşirea din Kasino am Schwartzenberg Platz, Viena. Două fete discutau, în spatele meu:
"De ce 20 de euro pentru 5 minute de poezie şi 200 de euro pentru simularea unei scene de sex?... Nu înţeleg...."
"E mai uşor să scrii poezie pe scenă decât să simulezi sex în public, presupun.... Expunerea trebuie mai bine plătită..."
"Nu sunt aşa sigură.... Poate e doar pentru că sexul vinde mai bine...".
"E, hai, e piaţă de artă, nu industrie porno..."
"... şi care e faza cu bătutul step???"

***

Paternitatea ideii de "trădare a conceptelor" (citată în titlu) îi aparţine lui Ivo Dimchev. De multe ori l-am auzit vorbind despre ea şi am fost complet de acord cu această viziune pe care eu am perceput-o cam aşa: autenticitatea actului performativ poate fi apărată numai dacă spectacolul este creat în aşa fel încât să îşi contrazică propriile concepte, să le integreze într-o zonă a interogării perpetue. Treptat, mi-a devenit din ce în ce mai clar: dacă acest fapt nu e asumat şi în sfera criticii, conceptele pot muri şi nu va mai exista o cale nici pentru a le trăda, nici pentru a construi ceva nou. "Trădarea conceptelor" a devenit astfel, pentru mine, singura posibilitate de a-mi feri activitatea de pericolul transformării ei într-un pelerinaj printr-un cimitir de idei şi a-mi păstra condeiul cât mai viu cu putinţă. Metodologia lui Dimchev manifestată în construirea spectacolelor s-a dovedit o buna practică, transferabilă pe terenul criticii.

Recentul său spectacol, P Project este cel mai bun exemplu pentru modul în care un artist îşi menţine trează conştienţa a ceea ce creează, prin contrazicerea propriilor mijloace de expresie, a propriilor instrumente, pentru a merge mai departe în investigarea posibilităţilor deschiderii de noi spaţii de expresie artistică. Prin acest spectacol, am putut vedea cum conceptele artistului sunt deliberat blocate, bruscate, distorsionate în cadrul unor noi situaţii scenice.

***

V-aş putea spune cum un performer intră în scenă, se aşează lângă pian şi ne povesteşte despre un proiect anterior (Pussy Catalogue), ce nu a fost dus la capăt... sau v-aş putea povesti cum spectatorii sunt invitaţi să se ofere să scrie poezie la un computer, cum cuvintele lor ajung la Ivo Dimchev, pe un ecran plasat pe pian şi cum el preschimbă aceste cuvinte în muzică. Poezia şi muzica devin mediul ce îi conţine pe cei invitaţi să întreprindă diverse actiuni: să danseze step sau breakdance, să se sărute sau să simuleze o scenă de sex. V-aş putea spune cum sunt plătiţi: 20 de euro pentru poezie, 50 de euro pentru sărut, 200 de euro pentru sex simulat. V-aş putea spune că plata este făcută din bugetul primit de Ivo Dimchev pentru acest spectacol... Dar de ce v-aş spune toate acestea? Nu vă voi spune nimic, va trebui să aflaţi singuri. Naraţiunea din discursul critic ar obtura deschiderile prilejuite de Dimchev şi spectatorii săi.

Ivo Dimchev a ales să integreze neîmplinirea unui proiect anterior în noul său spectacol, ceea ce indică faptul că baza noii sale creaţii este chiar trădarea unui concept propriu şi e chiar şi mai clar de atât că nu poate fi creat ceva cu sens decât prin opoziţie, prin contrazicerea propriei poziţii, prin remodelarea constantă a propriei viziuni.

La finalul spectacolului prezentat în toamna lui 2012 la Hebbel Theatre din Berlin, Dimchev a invitat două persoane să scrie, tip de 5 minute, o cronică pozitivă şi una negativă despre ceea ce tocmai văzuseră. Dar bugetul era epuizat, aşa că publicul a fost invitat să doneze pentru critici. Să meditez oare asupra condiţiei criticului din ziua de azi prin prisma acestui act? Mai bine nu.... dar nu imi pot reţine zâmbetul la gândul că 5 minute de scris în acest spectacol au fost mai bine plătite decât multe articole pe care le-am publicat în România. O, scuze! Am uitat că trebuie să scriu de dragul activităţii, că am fost inoculată cu morala de a servi arta de dragul artei....

Stând pe scaunul meu şi privind, am fost martor al propriilor proiecţii, generate de rutina judecăţilor şi percepţiilor mele. Am experimentat, la un moment dat, nevoia de a-mi trăda, la rândul meu, propriile concepte, să opun rezistenţă evidenţei care îmi aducea în minte alienarea postulată de Marx şi transplantată de pe piaţa tradiţională a muncii pe piaţa de artă, sau teoria dorinţei elaborată de Freud, prin care este interogată constant natura tabuurilor... şi aşa mai departe.... Prezenţa mea, în timp pe priveam spectacolul, a început să aibă aerul unei biblioteci, în sensul că resimţeam tentaţia de a corela acţiunile din scenă cu anumite concepte asimilate anterior. M-am oprit, la un moment dat, în faţa rafturilor conceptuale pe care începusem să le deschid în propria minte. "Trădarea conceptelor" era, desigur, cheia: a rezista unei teorii chiar în timpul asimilării ei, a pune sub semnul întrebării toate cărţile citite, iubindu-le profund în acelaşi timp. O bibliotecă autentică, pentru a rămâne în istorie şi a-şi conserva întreaga cunoaştere conţinută, trebuie arsă. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul conceptelor, al bibliotecilor construite în câmpul reprezentaţional al celui ce percepe. Astfel, esenţa unei biblioteci (în special a celei configurate la nivel psihologic sau conceptual) rezistă doar dacă este arsă... din temelie...

Şi am mers la temelie... adică spre publicul învestit de Ivo Dimchev cu rolul principal în spectacol. Mi s-a părut important să descopăr motivaţia celor cu care artistul şi-a construit spectacolul în modul cel mai raţional cu putinţă: ei sunt plătiţi din bugetul spectacolului, nu se vând aşa cum ar putea suspecta unii privitori. De vreme ce sunt parte din spectacol, e cât se poate de natural să primească bani din bugetul a ceva ce se construieşte împreună cu ei, indiferent ce criteriu am lua în calcul. Standardul este fixat în chip firesc de angajator. Dar trăim într-o lume post-dramatică, post-marxistă, post-orice, nu în mijlocul unui cor de îngeraşi dolofani pictaţi în Renaştere. Angajatorul setează standardele plăţii. Le accepţi sau stai şi priveşti aşa cum am făcut eu. Cât se poate de cinstit.


După acest rând emanat ca o undă de fum din biblioteca mea incendiată, să citim ce au spus unii dintre cei care au participat în spectacolul lui Ivo Dimchev:

Am fost unul dintre "poeţi". Mă certasem cu prietenul meu înainte de spectacol, aşa că m-am gândit să mă folosesc de poezie ca de un mijloc public şi, în acelaşi timp, ca de un mesaj secret prin care îi ceream iertare, îmi ceream iertare. Ivo a transformat cuvintele mele într-un cântec pe care l-a interpretat minunat. Am fost bucuros să primesc cei 20 de euro, dar nu acesta a fost motivul principal. A fost foarte incitat, oricum. Am simţit o formă de electricitate aflându-mă în scenă. Îmi plăceau hainele pe care le purtam şi mă simţeam atractiv. Mi-a plăcut foarte mult spectacolul al cărui concept îl consider foarte inteligent. Mi-a plăcut în egală măsură să îl privesc si să fiu parte din el. Sunt foarte puţine creaţii artistice contemporane care simt că umplu realmente prăpastia dintre public şi scenă. P Project este un astfel de spectacol care într-un mod inteligent, ludic şi plin de sens a creat o punte între spectatori şi performer. Faptul că m-am aflat pe scenă m-a făcut să mă simt responsabil faţă de spectacol şi să vreau să funcţioneze totul perfect. (Benjamin Nemerofsky Ramsay)

Voiam să îmi plătesc factura telefonică... Voiam să îl susţin pe Ivo... Voiam să sărbătoresc, pentru că spectacolul funcţiona realmente şi mă inspira să acţionez nebuneşte. Se presupunea că trebuie să fiu protagonistul unei scene de sex simulat. La început nu m-am simţit deloc confortabil, îmi venea să vărs de emoţie, dar în acelaşi timp îmi plăcea tensiunea aceea. Scena pe care am făcut-o cu prietena mea Maria a fost ca o luptă, dar când fumul ne-a învăluit totul am mers mai bine. Cred ca genialitatea creaţiei lui Ivo constă în faptul că expune absolut tot: există o permanentă grijă pentru ceea ce se petrece, iar asta contextualizează optim evenimentul. (Jeremy Wade)

În timp ce scriam cronica pozitivă m-am simţit cumva de rahat pentru că ştiam că nu îmi iese foarte bine, fiindcă aveam emoţii foarte mari, dar în acelaşi timp simţeam nevoia să zâmbesc şi să îmi fie bine. Ulterior, când Ivo ne-a întrebat cât vrem să primim pentru ceea ce scriem, m-am văzut brusc purtată, de-a lungul scenei, pe braţe, de zece bărbaţi dezbrăcaţi, am vizualizat această imagine şi credeam că totul e posibil, fiindcă se crease un spaţiu de o mare deschidere, aşa că mi s-a părut mai interesant decât să cer bani... Cred că o motivaţie reală a fost dorinţa de a face spectacolul să continue, pentru că era un sentiment tare bun dat de faptul că mă aflam acolo. Eram foarte conectată cu propriile dorinţe şi nu mă interesau banii prea mult.
Ulterior am înţeles acest moment la un alt nivel, mi-a fost clar că Ivo a pus sub semnul interogaţiei statutul criticului. Criticii pot deţine poziţii de putere, pot ajuta sau distruge, sau cel puţin pot încerca. Cred că ar fi interesant ca ei să fie întrebaţi ce cred despre valoarea propriilor scrieri. Criticii sunt adesea oameni fără chip pe care nu îi vezi şi care se ascund în întuneric. Nu ştii cine sunt şi nici cine le dă dreptul să te judece public, nu ştii dacă o fac în funcţie de propriul gust estetic sau doar din frustrare. Ar fi interesant dacă aceste judecăţi ar emise faţă în faţă cu artistul...
(Claire Vivianne Sobottke)

***

"Poţi sintetiza acest articol în trei propoziţii?"
"De ce?"
"De dragul exerciţiului..."
"Bineînţeles că pot:
  1. Sell Me! în stilul Eartha Kitt
  2. Marx a avut dreptate.
  3. Papa Freud analizează asta!"
  4.  
Nici prea mult Feud, nici prea mult Marx în acest articol... De ce? Pentru că propriile mele concept trebuie trădate chiar în procesul scrierii, astfel încât cenuşa bibliotecii să umple goluri în cunoaştere.


Cât despre Eartah Kitt, cântecul ei Sell Me! şi relaţia lor cu spectacolul P Project... şşşşş... Acest fapt trebuie să rămână neauzit şi neexplicat.

(Foto: Maximilian Pramatarov)




 Toate articolele despre P project


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Gina Şerbănescu


Alte articole

 The Bright Side of Betraying the Concepts - P Project, Gina Şerbănescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer