Cu ani în urmă, i-am luat doamnei Luminiţa Gheorghiu un interviu. Era deja o actriţă de vârstă medie, care avea în spate rolul greu din Moromeţii, tocmai fusese descoperită de Cristi Puiu în Marfa şi banii şi de Haneke în Code inconnu: Récit incomplet de divers voyages, unde dansa cu foc într-o scenă. Moartea Domnului Lăzărescu încă nici nu era gândit. Şi atunci mi-a spus că visa la Oscar. Am râs amândouă ca de o glumă bună. Părea utopic, o dorinţă din cutiuţa cu plăceri vinovate. Şi, iată, că acum, după unsprezece ani, dorinţa sa nu mai e chiar o fantezie şi nici aşa de departe, de imposibilă. Rolul de aici poate să fie cel care să ducă filmul ei pe lista scurtă a peliculelor străine nominalizate de americani.
Noul Val Românesc este un curent care se trage din neorealism, cu, uneori, mici influenţe din umorul tandru al Valului Cehesc. Un fel de neo-neorealism. Însă, ca în orice curent, şi aici, în al nostru, cineaştii sunt cum nu se poate mai diferiţi între ei. De la cerebralitatea lui Cristi Puiu şi curajul său de a experimenta ca stil, estetică, poetică şi alegerea actorilor, la cumsecădenia lui Cătălin Mitulescu, simţul umorului ascuţit al lui Corneliu Porumboiu şi Cristian Mungiu sau ştiinţa de a monta milimetric a lui Radu Muntean, reflex după sute de ore în publicitate în care i se cerea concizie. Minimalism, filmări în timp real, cadre fixe, cameră mai mult sau mai puţin imobilă, un tip anume de muzică pe genericul de început şi sfârşit, un naturalism al străzii şi cotidianului, cu drame mici şi acţiuni cu limită foarte scurtă de timp.
Dar iată că printre atâtea titluri care i-au uimit pe cei din afară, în 2009, a apărut filmul lui Călin Peter Netzer, Medalia de onoare. A fost prezentat la TIFF, ediţia 2010, iar Zilele Filmului Românesc, de departe, au fost cele mai bune din toată istoria festivalului. Netzer părea că a învăţat de la toţi, a îmbinat tot ce avea fiecare mai bun şi a reuşit un film foarte, foarte emoţionant - celelalte erau atât de seci -, cu umor de bună calitate şi o distribuţie regală - nota 10 pentru folosirea unui tandem neaşteptat, Victor Rebengiuc, într-un rol de mare forţă, şi Camelia Zorlescu, căreia tânărul regizor îi oferea locul la loja celebrităţii binemeritate.
Ei bine, veţi vedea (căci sigur veţi merge să vă convingeţi cu proprii ochi!) că acum el păşeşte nu neapărat mai departe, cât mult mai în profunzime. Iar distribuţia - nu se putea una mai bine sudată şi mai în bloc reuşită, una dintre cele mai bune din ultimii ani. Fiecare actor şi toţi împreună strălucesc în partituri chiar şi de mică întindere. Aplauze pentru Florin Zamfirescu, Nataşa Raab pe care ne bucurăm să o privim, Tania Popa splendidă, Adrian Titieni în cel mai emoţionant rol al său. Şi da, Premiul în premieră Ursul de Aur pentru lungmetraj va fi o nadă în plus să îl vedeţi.
Chiar dacă vorbeşte despre o lume foarte bogată - aşa cum nu a mai fost prezentată niciodată la noi după revoluţie -, cu siguranţa şi blazarea celor din Bucureşti (faţă de acţiuni plasate în prăfuite târguri de provincie ca la alţi colegi tineri), chiar dacă povestea are iz politic imediat recognoscibil în real, nu te gândeşti la asta deloc. E aşa de bine şi de echilibrat scris, povestea este atât de tensionată şi de comică în acelaşi timp, încât toate acestea nu mai contează. Sigur, se vorbeşte subtil sau pe faţă de o scară de valori a societăţii, despre corupţie şi prostie, despre prăpăstiile dintre urban şi rural, despre manipulare şi ambiţie, dar - şi asta e frumos - totul e transfigurat, totul devine universal valabil. Aproape totul.
Poate cel mai interesant lucru în scenariul scris de Răzvan Rădulescu şi Călin Netzer este asumata, declarata de amândoi, fărâmă de autobiografic, cea care face povestea şi mai grea, mai monstruoasă, mai puternică. Pentru amândoi, scenariul vine ca o exorcizare a trecutului, ca o desprindere şi plutire peste răni abia cu greu închise. Şi asta e foarte bine.
Este povestea unei mame autoritare, prea mult posesive, care rezolvă rapid şi rece, chirurgical, nefericita întâmplare în care a picat fiul ei, unicul ei copil. Copilul, Barbu, bărbat în toată firea, la casa lui, a făcut un accident, iar acolo a murit un băieţel. Copilul cuiva. Copilul mic al unei familii sărace. Şi, pe acest schelet, cei doi realizatori adaugă, scenă după scenă, detalii psihologice revelatorii, acţiuni, tăceri şi gesturi ciudate, dar perfecte în locul şi timpul respectiv.
Cadrele opulente, foarte departe de minimalismul de până acum, racordurile neaşteptate, camera deloc statică, cu mişcări multe şi bruşte de la un personaj la altul, ca la un meci de tenis, evitându-se tăietura clasică de câmp / contracâmp şi - în ciuda genericului de final în care vedem că a fost - lipsei muzicii (pentru că aşa percepi, nu o mai auzi, nu îţi lipseşte), sunt toate contragreutate bună pentru agitaţia personajelor.
Scenariul, cu găselniţele tipice lui Răzvan Rădulescu - câteva înjurături straşnice, atenta gândire a numelor, muzica de pe generic -, dincolo de toate acestea, este cel mai bine închegat de până acum din filmografia lui. Practic mult timp singura voce din breaslă, el a impus timpul real, timpul diluat şi explicaţiile tâmpite, inutile şi ilare, "ca-n viaţă". Dar de data aceasta (nu ştiu exact care, cum şi cât a scris), poate şi intervenţia lui Netzer, a făcut să se nască un scenariu brici, echilibrat şi emoţionant.
Talentatul Vlad Ivanov are aici un rol de mică întindere, practic doar o scenă, dar una cheie. Scena lui, una din cele trei cele mai forte din film - alături de cea dintre soacră şi noră (ce bucurie că Netzer i-a oferit o şansă Ilincăi Goia, ce bine îi iese brutalul, sincerul monolog filmat de aproape, la mai multe!) şi de cea finală cu familia victimei, îţi rămâne în memorie. Tonul serios, lucrurile odioase rostite cu un calm de cămătar, personajul-martor al accidentului, dar, de fapt, vinovatul moral, cel care nu l-a lăsat pe tânăr să-l depăşească (câţi nu aţi văzut pe drum astfel?), care a văzut copilul şi a virat, ca să îl lase pe prostul din spate să se descurce, cu orice risc, cu cinism. Cu meşa sa şi demonstraţia pe masa de la bar, actorului îi reuşeşte iar un rol antologic.
Este o poveste despre familie, despre grija sufocantă a mamei, care-şi vede încă băiatul adult doar copil neputincios, pe care să îl hrănească, să îl ajute în tot. Însă povestea face o buclă perversă, virează brusc spre patologic, grija devine abuz (ca la Haneke în La pianiste), tabu-uri sunt încălcate în relaţia mamă-fiu. "Copilul" este un surogat, ŞI un obiect sexual. Cei doi strecoară în poveste o scenă erotică care te ia pe nepregătite, fără explicaţii şi, chiar dacă tu ca spectator crezi că ţi s-a părut, există presărate fine accente care să confirme bănuiala că nu e totul atât de pur cum pare. Reacţia fiului de recul, de repulsie la atingerea mamei, mărturisirea mamei de cât era de frumos trupul lui la înot când era mic. Şi asta nu mai e universal valabil, asta e nota mică de nebunie a unui personaj frustrat. Filmul se cheamă Poziţia copilului, însă nu acesta este personajul principal. El este doar hârtia de turnesol. Importantă aici e mama-leoaică, cea care se raportează mereu la el, obsesiv. Şi, între aceste acolade, dar care îţi strâng stomacul, drumul abulic al unui tânăr cu bune şi cu rele, alintat, răsfăţat, laş, moale, făcut mic, ca un şoricel. Şi înţelegi încet-încet de ce. Bogdan Dumitrache, iar în rol de fiu după Din dragoste cu cele mai bune intenţii, iar cu un personaj între ciocan şi nicovală, plin de tăceri grele şi răbufniri aşteptate, are parte de un rol din care iese cu bine, convingător, ataşant.
Centrul de greutate se schimbă deseori pe parcursul filmului, de la mamă la fiu. Pe rând, fiecare se luptă pentru ce are de rezolvat. Luminiţa Gheorghiu are o intensitate ieşită din comun. Lucrează aici la voltaj înalt, camera o iubeşte, stă lipită de faţa ei expresivă, când vorbeşte şi când tace. Aici, pentru prima dată blondă, cu un personaj cu trai îndestulat, jumătate detestabil, jumătate cu adevărat gâtuit de grijă, sfidându-i pe ceilalţi cu hainele ei de blană, cu mersul legănat şi obosit, e minunată în fiecare cadru. Nu poţi să îţi iei ochii de la ea. Îi urăm să aibă parte în viitor, aşa cum îşi doreşte, de roluri de comedie tot atât de formidabile ca cele de dramă.
Un accident, o muşamalizare, bani în plic - lucruri cu care suntem atât de obişnuiţi încât nici nu le mai vedem (savuroasă scena cu mama intrând la poliţie vorbind în continuare la mobil cu "pila" ei care o ajută). Contează însă replicile şi cadrele-tampon în care nu se vorbeşte, ca să înţelegi mai multe, cum sunt strecurate printre rânduri.
O relaţie de dragoste şi ură, care se termină în lacrimi, dar cu o promisiune. O poveste de văzut, de urmărit, de trăit, acolo, în întunericul sălii.