În luna ianuarie 2013, comentînd Globurile de Aur, mă declaram circumspect în privinţa şanselor lui Argo, al treilea lungmetraj regizat de actorul Ben Affleck, de a se impune în lupta pentru cel mai important Oscar (Cel mai bun film), în care îl vedeam favorit pe Lincoln al lui Steven Spielberg (lider la numărul de nominalizări - 12). Din păcate, m-am înşelat: de această dată, în fruntea palmaresului rezultat în urma voturilor celor peste 6.000 de membri ai Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe Cinematografice (AMPAS) s-a plasat acelaşi Argo, desemnat în ianuarie 2013 Cel mai bun film (la categoria "Dramă") şi de cei 90 şi ceva de membri ai Asociaţiei Presei Străine de la Hollywood (HFPA). Asta în condiţiile în care Ben Affleck nu fusese nominalizat şi la Oscarul pentru Cea mai bună regie, ceea ce nu s-a mai întîmplat din 1990, atunci cînd Driving Miss Daisy primea statueta pentru Cel mai bun film fără ca regizorul său, Bruce Beresford, să fi ajuns şi el pe lista nominalizaţilor. Dar poate că tocmai această absenţă i-a determinat pe mulţi dintre membrii AMPAS să voteze cu nedreptăţitul Ben Affleck, care se umpluse deja de premii pe toate meridianele (după Globul de Aur, Argo a mai primit, printre altele, premiul BAFTA pentru Cel mai bun film sau Césarul pentru Cel mai bun film străin).
Intrat în cursă cu cel mult şansa a doua, Argo a reuşit să recupereze rapid handicapul şi datorită uriaşului buget de marketing şi de publicitate investit de Warner Bros. Pictures (cam a şasea parte dintr-un buget total de producţie estimat la 44,5 milioane de dolari), şi datorită faptului că foarte mulţi dintre votanţii AMPAS fac parte totodată din Sindicatul Actorilor (la ale cărui premii, evident, marele învingător a fost acelaşi Argo). De aceea, aşa cum remarca Dana Duma (Cotidianul.ro), "în general, filmele regizate de actori bine cotaţi au mari şanse să cîştige statuetele" (alte exemple notabile ale criticului fiind Robert Redford, Kevin Costner, Mel Gibson şi Clint Eastwood). În plus, faptul că Tony Mendez, agentul CIA interpretat chiar de către actorul-regizor, izbuteşte să îi scoată din Iran, în plină revoluţie, pe cei şase membri ai corpului diplomatic american, refugiaţi în Ambasada Canadei, pretinzînd că ei fac parte dintr-o echipă de filmare sosită în prospecţii pentru un SF numit Argo, a reprezentat un atú în plus, deloc neglijabil: Hollywoodului îi plac filmele despre Hollywood (apropo, mai ţineţi minte cine a triumfat în 2012?).
Nu mi-a displăcut Argo (deşi îi prefer oricînd primele două lungmetraje regizate de Ben Affleck, Gone Baby Gone şi The Town), însă consider că Lincoln sau Zero Dark Thirty de Kathryn Bigelow (o altă absenţă nejustificată de pe lista regizorilor nominalizaţi la Oscar) ar fi meritat mult mai mult distincţia supremă. Şi nu mă gîndesc la conotaţiile politice ale lui Argo (evident, presa iraniană s-a declarat revoltată de premierea acestui film "antiiranian" - mai ales că la acordarea statuetei a participat, alături de Jack Nicholson, şi Prima Doamnă a SUA, Michelle Obama, graţie unei transmisiuni prin satelit de la Casa Albă - şi de discursul în care Ben Affleck le-a mulţumit prietenilor din Iran, "care trăiesc în condiţii groaznice chiar acum") sau la datele sale de box-office (dintre cele nouă producţii nominalizate la cel mai rîvnit Oscar, Argo se află pe locul patru în clasamentul încasărilor interne, conform Hollywood.com, fiind devansat de Lincoln, Django Unchained şi Les Misérables, toate trei lansate cu cîteva luni mai tîrziu; asta, totuşi, în condiţiile în care şase dintre cele nouă titluri - mai intră aici Life of Pi şi Silver Linings Playbook - au depăşit borna de 100 de milioane de dolari încasate în SUA, ceea ce reprezintă o premieră în istoria Premiilor Academiei). Afirm acest lucru pentru că Argo este un thriller politic bine făcut, care captivează şi satisface, dar care nu are nici pe departe profunzimea austerului Lincoln sau controversatului Zero Dark Thirty, filme care au fost nevoite să se mulţumească cu două statuete (pentru Cel mai bun actor într-un rol principal şi Cea mai bună scenografie) şi, respectiv, una singură (pentru Cel mai bun montaj de sunet) - şi aceea obţinută la egalitate de voturi, ceea ce, se pare, nu s-a mai întîmplat din 1994, cînd două scurtmetraje cu actori au fost distinste ex aequo.
O surpriză şi mai puţin plăcută a fost, pentru mine, cîştigătorul Oscarului pentru Cea mai bună regie. Îl admir pe Ang Lee, cineastul originar din Taiwan care şi-a făcut un nume la Hollywood, dar Life of Pi se numără printre cele mai puţin izbutite filme ale sale. Dacă premiile pentru Cea mai bună imagine (prin Claudio Miranda), Cea mai bună coloană sonoră originală (prin Mychael Danna, care primise şi Globul de Aur) şi Cele mai bune efecte vizuale sînt meritate, a-i acorda acestui film şi statueta pentru Cea mai bună regie, în defavoarea aceluiaşi Lincoln, mi se pare o mare nedreptate, chiar dacă nu se poate spune că Steven Spielberg ar duce lipsă de Oscaruri. Dar, după cum observa David Horsey în Los Angeles Times, dacă în percepţia publică asupra filmelor nominalizate, cu Lincoln în frunte, politica Washingtonului a jucat un rol crucial, la Oscaruri, ca de obicei, a cîntărit mult mai mult politica Hollywoodului.
În timp ce Daniel Day-Lewis pur şi simplu nu avea cum să rateze al treilea Oscar din spectaculoasa sa carieră, la rolul principal feminin s-au înfruntat, cu şanse aproximativ egale, Jennifer Lawrence (Silver Linings Playbook de David O. Russell) şi Jessica Chastain (Zero Dark Thirty). Fiecare cîştigase Globul de Aur la categoria ei (pentru rol principal într-o comedie şi, respectiv, dramă). Într-un asemenea duel, de obicei triumfă interpreta rolului dramatic, iar Jessica Chastain ar fi meritat cu prisosinţă Oscarul. Însă se pare că membrilor Academiei nu le-a căzut deloc bine filmul lui Kathryn Bigelow, şi astfel statueta a ajuns la Jennifer Lawrence.
La premiul pentru cel mai bun rol secundar masculin, mereu încîntătorul Christoph Waltz, aflat la a doua colaborare cu Quentin Tarantino, a bifat şi al doilea Oscar, pe lîngă cele două Globuri de Aur aflate deja în palmaresul său, deşi avea patru contracandidaţi mult mai titraţi: Robert De Niro (Silver Linings Playbook), Tommy Lee Jones (Lincoln), Alan Arkin (Argo) şi Philip Seymour Hoffman (The Master de Paul Thomas Anderson). Cea mai bună actriţă într-un rol secundar a fost desemnată, previzibil, Anne Hathaway, şi ea (în)cîntătoare ca Fantine în Les Misérables, adaptarea muzicală a lui Tom Hooper după romanul lui Victor Hugo.
Quentin Tarantino a primit şi el, fără surprize, al doilea Oscar din carieră (tot pentru scenariu original), deşi Django Unchained nu se poate compara, poate cel mult la capitolul sînge vărsat pe ecran, cu revoluţionarul Pulp Fiction - filmul care, în 1995, îi aducea cineastului primul trofeu (împărţit cu coscenaristul său de atunci, Roger Avary). La Cel mai bun scenariu adaptat, Argo a cîştigat din nou statueta (prin Chris Terrio), la fel ca şi la Cel mai bun montaj (prin William Goldenberg). Michael Haneke a obţinut - din nou, fără surprize şi fără contestări - Oscarul rezervat Celui mai bun film într-o limbă străină pentru Austria, deşi producătorii francezi şi germani au contribuit mai mult decît austriecii la bugetul lui Amour (nominalizat la alte patru premii, inclusiv Cel mai bun film, ceea ce nu se întîmplă prea des cu o producţie nevorbită în engleză). Iar Les Misérables a mai primit două statuete pentru merite tehnice (mixaj de sunet şi, respectiv, machiaj şi hairstyling).
Trăgînd linie, a fost o ediţie a Oscarurilor în care fiecare film care merita ceva a şi primit, dar nu chiar ceea ce merita să ia.